Equilibrium

 

Urdhvamukhasvanasana, Adho Mukha Svanasana, Trikonasanam, Viparita Karani, Bakasana, sau mai pe înțelesul tuturor, Upward Dog, Downward Dog,  Triangle Pose, Legs-Up-the-Wall Pose, Crane pose ori mai pe romănește niște asane, câinele cu fața-n  sus, câinele cu fața-n în jos, poziția triunghiului, lumănare și macara, pe scurt sunt câteva poziții uzuale de yoga în care echilibrul joacă un rol determinant.

Cu acestea îmi întrețineam ceva mai devreme mușchii, tendoanele și astenia de primăvară apărută cu ocazia sosirii mărțișorului, la un cert moment dat  în timp ce-mi chinuiam scheletul într-o asană plină de adâncime și mă umpleam de energie pozitivă venită din depărtări aflate la ani lumină distanță în raport cu un punct gravitațional meschin și egocentric dar teribil de inițial aflat chiar alături de mine, respectiv îmi pregăteam templul meu interior pentru o după-amiază inundată cu muzică, antricoate de vită à la Nick Stellino și cu o cantitate generoasă dintr-o Fetească Neagră cu  originea complet incontrolabilă, probabil venită de pe lângă Dealul Mare, dar cu un gust minunat de sec, fructat și corpolent.

Să revin, cum stăteam eu cu un picior așezat pe sol, cu celelalte membre împrăștiate cu mai mult sau mai puțină precizie în cele trei zări rămase și cu mintea decolată spre o introspecție similară cu revelația pe care o are un vițel care privește o poartă proaspăt cumpărată de la IKEA, am avut o viziune fulger  unde apărea Lupul de Foc care mă ruga să-i transmit un mesaj Cristalului de Gheață.  Realizând imediat că situația e nasoală, omul scuzați… lupul având nevoie stringentă de ajutor, pe de altă parte neavând nici o obiecție legată de acest demers, ba chiar am intervenit cu plăcere, am fost imediat de acord să iau legătura cu ea fără să mai stau pe gânduri. V-ați prins repede, o ea, un cristal de gheață poate fi în mod natural o ea, o sclipire, o minunăție, o claritate, o răceală, nu a trebuit să-mi explice nimeni că este vorba de o ea.

Când am trecut la următoarea poziție, un Vīrabhadrāsana care a fost început în living cu fața orientată spre dining room și pe care l-am terminat teleportat instantaneu tocmai  pe vârful unui eisberg care se întrepta molcom  spre prova unui pachebot negru din puntea căruia se înălțau  patru coșuri groase care scoteau nori groși de fum, am știut că o voi găsi, mă aștepta cu rochia ei înghețată aruncând discret reflecții albastre în noaptea care înconjura imensul bloc de gheață. Am realizat că voi fi o punte de legătură între douâ entități care aparte de faptul că nu se prea suferă nici nu ar putea vreodată să stea aproape unul de celălalt, poli opuși ai unor puteri naturale superioare, Lupul de Foc și Cristalul de Gheață, focul și apa, cristalele înghețate cu lava vie și fierbinte, materie și antimaterie, dintr-o ipotetică întâlnire face to face ar rezulta o reacție în lanț care ne-ar trimite pe toți la naiba, ar fi cam ca atunci când un neutron hiperactiv și trotilat destul de serios ar coliziona cu un nucleu obez care-și face liniștit siesta, sau ca și când înainte de o partidă bună de sex ai aprinde în dormitor un baton de dinamită pe post de lumănare parfumată, în speță ar face bum, dar un bum mare de tot.

În concluzie concomitent cu fiecare nouă asană desfășurată, la intrarea în poziție conectam o mână la pamânt, pe cealaltă o orientam către cer și  trimiteam un soi de SMS telepatic  între cele două ființe, eram un fel de whats-app inter-dimensional prin care entitățile comunicau prin mine fără să se ajungă la anihilarea reciprocă. Nu am înțeles pe deplin toate aspectele discuției, mai ales că deși mai rar, au  interferat în vorbă dar doar în calitate de moderatori alte două entități misterioase, Eminența Neagră și Raza de Lumină, care emiteau pe o lungime de undă dificil de interceptat. Aștia doi din urmă nu puteau fi urmăriți atât de ușor, am prins totuși câteva frânturi ceva mai clare din care reieșea că ei vor să facă pace în războiul dintre primii, miezul problemei care a declanșat această restrânsă ciudată și izolată reuniune era strict limitat la încălzirea globală, aceeași cu care ne toacă nervii  mass-media noastră locală de câțiva ani încoace.

Ceea ce mi-a fost clar era că Doamna de Cristal avea de reproșat că se topește, arunca toată vina în ceea ce privește încălzirea globală în curtea Lupului, cum că acesta face el ce face și aruncă pe nări cu foc și pară de se alege praful de constanțele istorice de temperatură, la care animalul venea cu provocări ticăloase prin care întorcea cataclismul pe toate fețele până ce pisica ce zbura aruncată de zor între cei doi ateriza pe cele patru labe înapoi în curtea înghețată a Cristalului. Argumentele aduse de Lup spuneau că nu el arde prea tare ci dimpotrivă ea răcorește prea puțin. Ba mai mult cerea daune morale și materiale pentru că datorită dezechilibrului climateric planetar generat de lipsa de incisivitate a persoanei responsabile cu răcoarea  (aluzie directă cu trimitere la penuria de gheață) , el în mod particular și planeta în general suferă de supraîncălzire acută. Care de fapt nu era atât de acută precum acuza Cristalul, după cum citise Lupul un studiu al cercetătorilor britanici de la universitatea din Manchester, în care savanții afirmau că temperatura planetei a crescut cu un grad în ultimele sute de ani.

– Faci atâtă tevatură din cauza unui grad în plus la câteva secole, te vaiți de topirea calotelor tale, de furtuni și uragane, ameninți că ți se umflă oceanele și că te topești văzând cu ochii, ce-mi pasă mie de toate acestea, nu vezi că problema reală este la mine în teren, stau să explodez, sunt ca o oală sub presiune cu prea multă presiune, o să dau pe dinafară și ne ia dracu’ pe toți?  Îmi aduc aminte de perioada în care eu mă plictiseam din lipsă de activitate iar tu îți făceai de cap cu cele cinci ere glaciare majore, atunci nu te mai văitai pentru că aveai mantia ta de gheață întinsă pe toată planeta și nici urmă de remușcări referitoare la faptul că mă făceai să-mi clănțăne colții de frig.

Discuția ajunsese în mod evident trasă pe linie moartă, era sterilă ca un pansament care absorbea supurațiile unei răni infectate, cei doi mă scoteau din sărite atât pe mine cât și pe cei doi necunoscuți moderatori, simțeam că mi se debalansează chakrele aflate oricum amețite de o degringoladă confuză și fără nici o legătură cu liniștea zen pe care mi-o planificasem în această după-amiază.

Pe Lup îl mai simțisem de câteva ori lângă mine tot în urma unor episoade de yoga, am prins obiceiul ca în timpul ședințelor să mă conectez la un fel de surse de unde mă alimentez cu energii vii, inspiraționale, de undeva de sus, sunt luminoase și pline de căldură, blânde și vindecătoare. Aceste energii odată atrase în universul meu intern creaza o refacere a stocului de emoții și gânduri pozitive, dealtfel destul de subțirel și poziționat fix la un colț micuț care mi-a rămas liber în suflet, însă  sufocat într-un continuum de influxuri nervoase negative, bombardate cu răutate din exterior de către majoritatea părților cu care mă încrucișez, sau destul de des chiar din interior venite din reacțiile chimice dezastruoase pe care le au diversele mele componente neuronale când interacționeaza obsesiv între ele.

Existența unor echilibre sau dezechilibre de ordin sentimental este demonstrată științific încă de pe vremea lui Freud care a postulat că cele trei componente ale personalității umane respectiv id-ul, ego-ul și superego-ul coexistă legate de o tensiune dinamică, în căutarea perpetuă de a atinge sau a păstra un echilibru. Așadar este logic că dacă ai pus pe foc o cratiță plină ochi cu  ciorbă de celule nervoase acră în care ai îndesat incrediente ca stress-ul, depresia, plictiseala și răutatea acumulate în ani de zile amare , vii și mai torni un ibric bun de emoții benefice cratița va da pe dinafară din senzațiile rele, te frigi și nu te alegi cu nimic. Sau dacă ești în necunoștiință de cauză și le lași să zboare haotic, le poate primi cineva care este pe aproape, nu are nici o vină, poate fi chiar din familie și iarăși nu rezolvi nimic, într-un fel sau în altul  ți se întorc pandaliile înapoi cu vârf și îndesat de o să-ți iasă pe nas.

Te-ai putea gândi că le poți direcționa spre persoanele pe care nu poți să le suferi, poate să-l nenorocești pe cel care ți-a ocupat locul de parcare, sau direct în chelia șefului tău care ți-a scos creierii de la murat cu task-uri indecent de multe și complicate, ori pe vecinul care a băgat volum în boxele urlând  manele ca fundal sonor de calitate la aspiratorul cu care adună cojile semințelor sparte și aruncate pe mocheta Q7-lui alb din curte. Nu merge așa, yoga este o gimnastică să zicem… puțin mai sofisticată, atât a corpului cât mai ales a sistemului nervos dar în esență este doar o gimnastică bună, nicidecum să atingă măcar pe departe domenii ca magia neagră sau vrăjitoria.

Am simțit inconștient că locul în care pot elibera acele energii extrem de dăunătoare este în pământ, la început puneam palma jos pe sol și direcționam cum puteam fluxul de refulări spre a o lua în jos, aveam nevoie de ceva efort spre a reuși,  apoi am simțit că țărâna începe să atragă singură drăcușorii pe care îi debitam spre ea. Doar recent am simțit prezența caldă a Lupului de Foc, am perceput existența lui tumultoasă ca pe una benefică, Lupul fiind un soi de ființă  care suge cu răbdare tot ceea ce este rău ca pe un combustibil de care are nevoie pentru a arde. Îmi aduc aminte că mai demult derulam un exercițiu în care eram conectat mai puternic la acest sistem prin care curg șuvoaie de energie fluidă și infinită din care mă înfrupt cu plăcere dar a căror provenieță nu o înțeleg prea bine, l-am simțit și l-am văzut pe Lup incredibil de aproape,  scurt timp cumva chiar mi-a vorbit deși propriu zis nu era ca și cum o persoană aflată lângă mine l-ar fi putut auzi.

– Îmi place de tine știi, vii aici să-ți descarci răutățile, bolile și discomfortul pe care le-ai eliberat cu strălucirile primite de la Raza de Lumină și cu răcoarea oferită de  Cristalul de Gheață, crezi că eu nu am nimic să-ți dau în schimb? Încearcă să lași frica și prejudecățile la o parte, nu mai fii atât de reticent și deschide-te cu bucurie la ceea ce îți voi oferi acum.

În acel moment am înțeles de ce unii oameni îmbrățișează copaci, sau se întind pe iarbă și stau așa ore în șir cu o atitudine de deplină împăcare. Am spart lacătul care fereca lanțul petrecut peste viziunea mea asupra orizonturilor, am primit fără nici o reținere valurile de foc venite din partea Lupului, revelația a fost faptul că instinctual am asimilat totul ca fiind perfect natural, ușor, că este o lavă fierbinte energetică și bună. În nici un caz nu a fost vorba de o experiență horror sau  din sfera science fiction-ului cum ar fi unele de genul celor în care se ciocnesc forțele rele cu cele bune, „may the force be with you” cu „may the dark side of the force be with you”.  Sau cum ar veni, așa cum percepeam energiile luminoase bune pe care le primeam (conform spuselor Lupului) de la Raza de Lumină ca având de netăgăduit proveniența de la partea bună a universului, aceea plină de divinitate, acum să fi ajuns în situația de a sta la taclale cu diavolul, nope, nici vorbă de așa ceva.

Deși suntem în confort deplin cu ideea pe care am prins-o din zbor de la cea mai fragedă vârstă, ca atunci când ne gândim la divinitate să ne uităm spre cer, exact așa cum caut eu uneori putere în razele de lumină venite de sus, iar când vine vorba de cel rău să ne uităm cu spaimă în jos, să bătem în lemn ori să tragem un „ptiu drace” și un scuipat în sân, eu am ajuns la concluzia că lucrurile nu sunt destul de complicate în a avea nevoie și de un diavol pentru a contrabalansa mareea binefăcătoare venită de sus atâta timp cât  pe lume există oamenii, avem noi greutatea noastră proprie de pol negativ spre a restabili stabilitatea.

Darul pe care l-am acceptat eu de la Lup a fost un debit impetuos de energie dinamică și favorabilă, menționam anterior că în menținerea unui sistem la cote optime  este necesar un echilibru fizic în cazul produselor fizice și unul psihologic la produsele dotate cu cap. Intrat în latura introspectivă a sesiunii mele de yoga plin de stress și ieșit ca scos din cutie în ceea ce privește starea sufletească,  ar fi logic de afirmat că de la Lup am primit numai ceea ce a fost tocmai bun spre a-mi restabili un echilibru emoțional îndreptat anterior puternic către sud.

Cu Raza de Lumină am lămurit lucrurile ceva mai devreme, e clar de unde vine și la ce ajută, în ceea ce privește Cristalul de Gheață pot spune cu mâna pe inima că numai a dracului nu e, întâlnirea cu ea ar putea fi explicată ca o excitație nervoasă ușoară, răcoroasă și plăcută,  ca o cafea bună dimineața după o noapte lungă și grea, sau ca mângâierea unui pulover de cașmir purtat pe pielea goală, poate ca o vibrație a unor fluturi ce dau din aripi în partea de jos a stomacului atunci când te-ai îndrăgostit pentru prima oară. Ce mi-a oferit mie Cristalul de Gheață este destul de greu de transpus în cuvinte, a venit într-o zi în care mă prăjeam la soare, erau undeva pe la 40 de grade, ronțăiam plictisit dintr-o banană și mi se părea că am fața, starea și inteligența unui cimpanzeu pedepsit băgat în cușca unei grădini  zoologice.

S-a materializat apărută printre nori așezată pe o poziție dominantă din înălțimile aspre ale banchizei proprii din gheață albastră, nu arăta ca o zână ci mai degrabă ca o profesoară criogenizată dar sexy. Cu brațele deschise larg către mine mi-a suflat o adiere parfumată de răcoare și de inspirație, da am găsit cuvântul: inspirație, eram într-o perioadă de repaos intelectual extrem, aveam mintea goală ca o găleată ruginită răsturnată pe un maldăr de deșeuri din fier vechi.

Am iubit-o pe loc și pentru totdeauna, am înteles imediat că de la ea au venit pe lume Mona Lisa, statuia lui David, Chanel No. 5, Romeo și Julieta, pâté-ul de foie gras, Leonardo di Caprio, Rapsodia Ungară sau Martini-ul cu două măsline, mi-e dor mereu de ea  dar o întâlnesc din păcate mult prea rar, poate nu știu prea bine să o chem, astăzi însă sunt fericit că este cu mine chiar dacă eu nu am decât rolul minuscul de a transmite mesaje, simpla ei prezență mă face să mă simt minunat.

O să spuneți că sunt prea romantic, sau că nu văd răutatea din lume, dacă Lupul nu este diavol și are un fond bun, Cristalul și cu Raza furnizează numai lapte și miere, de unde vin toate nenorocirile din lume culminând cu prea mult studiata și cercetata încălzire globală, subiect care de fapt a degenerat în scandalul dintre Lup și profesoara criogenizată mediat discret cu ajutorul Luminii și a al Eminenței Negre? Vedeți bine că nu am uitat de Eminența Sa, nu stimabililor, răul nu vine din direcția lui. Mi-a scăpat cu ce se ocupă mai exact, dar a fost lesne de înțeles că el este doar negru, contribuie împreună cu ceilalți la stabilirea și păstrarea lumii într-un echilibru care din nefericire a devenit din ce în ce mai fragil. Dacă nu aveam negru ce ne făceam cu atâta și atâta alb, cum mai arătau albumele cu fotografii alb-negru, de unde și pînă unde un anume ilustru domn pe nume Arthur Guinness crea undeva lîngă o mahala din Dublin o la fel de ilustră bere neagră numită genial de inspirat tot Guiness, sau cum o mai iubea Bogart pe Ingrid Bergman în Casablanca în lipsa negrului care asigura echilibrul peliculei din această operă de artă monocromatică?

Vă zic eu, ne intoxicam cu atâtea tablouri pictate numai cu oxid de zinc alb și de atătea salate de icre tarama cu ceapă că normal,  icre negre ioc, la fel cu Michael Jackson care își putea vedea visul de a fi alb concretizat în oglinda din baie, R&B și hip-hop-ul produs doar de arieni, sau însăși noaptea în toată magia și splendoarea ei se putea transforma într-o banală și interminabilă zi. Spuneți și voi, în lipsa acestei enigmatice eminențe întunecate cine mai făcea scandal pe marginea rasismului nu mai departe de alaltăieri noapte la premiile Oscar, sau cum ne mai bucuram noi de armoniile sublime ale parangheliilor oferite cu drag de etniile noastre mai estice, ce vroiați să rămân pînă și fără vecinul meu, ăla negricios cu Q7-le lui alb? Hai fugiți de aici cu chestiile astea, îmi închipui ce morgă tristă ar face barmanul când ar auzi: „Dă și mie o cafea albă, fără frișcă!”.  O lume  idiotică, insipidă și incoloră, lipsită chiar și de nuanțele terne de gri, o mulțime plină de blonde și de finlandezi, chiar și necuratul dacă o exista s-ar umple de nevricale să-și bărbierească în fiecare zi o față spelbă și plină de pistrui ca a lui Robert Redford.  No way!

Discuția la care am asistat și unde am contribuit cu serviciul de messaging,  și timid cu câte o idee sau două s-a încheiat cum se spune în coadă de pește,  concluzia care a venit firesc și unanim acceptată a fost că încălzirea globală nu este opera niciuneia dintre părțile implicate în acea adunare și nici a pământului în sine sau a soarelui cu fisiunea lui nucleară bezmetică. Din moment ce toate cele patru personaje au menirea de a compensa pozitiv raportul de forțe din procesul care implică existența în condiții de echilibru optim a planetei și al spațiului înconjurător, alte entități superioare care ar putea influența balanța către minus fiind cu certitudine eliminate din ecuație, rezolvarea enigmei a venit fără prea mult efort, încălzirea globală are ca origine răutatea revărsată din gândurile negative ale locuitorilor umani ai planetei.

În rezoluția finală cei patru au închis dosarul cu tristețea venită din neputința lor de a îndrepta lucrurile, făcând abstracție de Eminența Neagră care nu are decât menirea de a fi neagră și în consecință nu poate influența semnificativ situația neplăcută recent creată, ceilalți trei au făcut tot ceea ce le-a stat în putință, Raza de Lumină s-a revărsat plină de blândețe peste toată omenirea, numai că nu a fost  primită cu încredere și cu brațele deschise, interesul pentru lumină este într-o evidentă și strânsă legătură cu încălzirea globală, în timp ce accepțiunea luminii este la minime istorice încălzirea e pe val și dă cu echilibrul de pământ.

Lupul fiind responsabil cu recilarea și transformarea efluviilor de  sentimente negative generate de lipsa de lumină s-a declarat depășit de evenimente, a spus răspicat că oamenii sunt prea mulți, prea răi copleșind chiar și forțele lui   considerate a fi foarte puternice. Având ochii încărcați cu lacrimi de lavă arzătoare  a declarat că fenomenul a scăpat ireversibil de sub control și că o catastrofă este nu numai posibilă ci și foarte probabilă.

Cristalul de Gheață a încercat și ea cu toate puterile ei artistice să ofere tot ceea ce era capabilă să ofere, evident însă că picătură cu picătură s-a topit pănă ce au rămas doar câteva cuburi din gheața inspirațională, cât să pui la decorarea unui pahar de single malt fără să devină indecent de slab.

Cei patru au hotărât să ne lase în plata Domnului sau a indiferent cui o mai catadicsi să se ocupe de noi și să-și ia o binemeritată vacanță, nu lungă, una de  doar câteva sute de ani. Ajunși la capătul puterilor, neutralizați până la extincție de ticăloșia omenească, nu înainte de a-mi mulțumi pentru faptul că am stat cu ei încârligat în poziții care mai de care mai neconvenționale sau incomode, mi-au zis adio luându-și tălpășița care încotro. Lupul a spus că pleacă în căutarea unui loc mai cald, pesemne unde stabilirea echilibrului presupune cu adevărat ceva mai puțin de muncă și sunt mai mulți vulcani activi, Cristalul a pornit către o planeta înghețată spre a-și reface ghețurile rănite, Eminența bombănea niște calcule referitoare la o cantitate de materie întunecată aflată în derivă undeva între Calea Lactee și Andromeda iar Raza de Lumină spunea că încearcă găsirea unui loc spre care să-și îndrepte lumina ei cea bună, unul care să merite mângâierea ei. Mi-au spus la revedere și au dispărut.

Rămas singur în poziția lotusului, cea cu care se încheie de obicei programul meu de yoga, am stat ore întregi și am meditat asupra chestiunilor pe care le-am înțeles din participarea mea umilă la cearta dintre cele 4 ființe superioare, nu am ajuns la nici un final acceptabil din punctul meu de vedere, am ajuns la doar două variante care să stea în picioare fără ca acest lucru să fie pe placul meu.

Prima ar fi cum că părăsiți de cei patru care cum puteau și ei țineau oscilațiile balanței cât de cât fără să atingă prea radical limitele de  suportabilitate, o să se aleagă cu siguranță praful atât de viitoarele mele ședințe de yoga cât și de viața noastră în general. Ne vom prăbuși existența într-o lume de ternă, fără Guinness, fără lumină, fără întuneric, o  trecere sinistră și liniară printr-un ocean de răutate, lipsiți în totalitate  de inspirație sau de vreun echilibru de orce fel.

Cea de-a doua m-ar obliga să mă las de yoga și să sper că totul nu a fost decât rezultatul fantasmagoreic al unei conexiuni greșite la forțe pe care le-am interpretat aiurea, s-o iau așa cum a ieșit și să-mi văd de drum considerând că nimic nu a fost adevărat. Pentru că dacă nu aș renunța la yoga, următoarea asană  aș începe-o cu speranța că cei patru ne-au iertat și s-au întors, poate doar Lumina de care am atâta nevoie, ori Cristalul după care mă topesc, sau poate Lupul fără de care îmi îngheață inima.

Oare mâine ce echilibru și-o găsi în ceașcă espresso-ul cu care îmi dau refresh în fiecare dimineață, unul Negru ca Eminența Sa,  unul alb, sau mai bine să beau un pahar de lapte?

Auguri

București 02.03.2016