Chopin, La Passion

Și dacă se întreba careva unde am dispărut în ultima vreme, uite că nu eram departe, tot pe lângă calculator dar cufundat adânc în programele de înregistrare și masterizare din micul meu studio. Din nou Chopin, mai mult Chopin, I love Chopin, nu pot să mă satur de muzica lui. Cânt tot felul de bazaconii, dar cu Chopin mă simt cel mai bine. Mă eliberează de toate gândurile negative care altfel mă bântuie de zor, mă simt ușor, seren, așa cum ar trebui să fiu și atunci când nu sunt în fața pianului.

Tot un vals, tot de Chopin

 

 

Stăteam ieri și ascultam Chopin într-un cimitir de pe lângă București. Eu cred că și acolo este nevoie de muzică. În fapt locatarii așezați ordonat de-a lungul sau de-a latul aleilor nu au fost întotdeauna morți. Și ei au ascultat muzică, poate că unii aveau discografii consistente ale compozitorilor clasici. Poate că unii dintre ei au dansat vals pe acorduri de Strauss sau Chopin și le este dor de melodiile preferate.

Picătura de ploaie

O seară friguroasă și umedă de ianuarie.  Anul 1838 începuse cu o furtună teribilă, șuvoaie nesfârșite de apă curgeau pe treptele de la intrarea în mănăstirea din Valldemossa. Vântul arunca cu furie picături gigantice de ploaie în fereastra în spatele căreia licărea o lumină gălbuie. Din interior se auzea sunetul cristalin al unui pian. O singură notă repetată obsesiv de sute și sute de ori. O singură clapa neagră apăsată cu blândețe de degetele unui pianist cu ochii negri și triști.

Frédéric François Chopin – Vals în Do-diez minor, Opus 64 No. 2

Când am cumpărat pianul, acum ceva mai bine de un an, am știut că pe clapele lui se vor așterne armoniile romantice ale lui Chopin. Aș putea să merg până acolo unde aș zice că este compozitorul meu preferat. Dar cum să îl preferi pe Chopin când îl poți îmbrățișa pe  Bach,  Debussy, Brahms, Mozart ori pe Beethoven? Habar n-am, cert este că atunci când deschid capacul de la pian, partiturile lui Chopin sunt primele care  fac să vibreze corzile. Și ultimele. I Love Chopin.