Desi și marea

Era blondă. Aluneca încet pe panta ce cobora către plajă.  Mă îndreptam spre ea călcând hotărât pe scândura negeluită ce alcătuia un fel de potecă așezată peste nisipul fierbinte. S-a oprit și ridicând ochii mi s-a dezvăluit într-un chip frumos, angelic, curat. Avea niște ochi clari ca marea la un început de septembrie. Nesfârșit de albaștri, imens de mari, tulburător de adânci și de enigmatici. O combinație rară, fără să aibă pe undeva prin lume pereche.

De cacao, sau de lapte

In această seară m-am făcut de cacao.  La ceas târziu, agățat de un scaun din plastic aflat într-un echilibru precar pe marginea unui balcon,  mă uitam cum plouă și  filozofam cu iubita mea soție într- un joc simplu de cuvinte. Plecasem de la ideea că toate lucrurile din lume sunt create să fie frumoase. Cele care însă în mod contrar sunt declarate nasoale sunt hotărâte în mare parte chiar de umilele noastre păreri. Noi înșine suntem responsabili în a decide  dacă un lucru, ființă sau animal este urât.

Spre exemplu, piramida de sticlă din fața muzeului Luvru, poate fi frumoasă sau urâtă, depinzând doar de unghiul din care o privim. Pe Leonardo di Caprio pe de alta parte, unanimitatea feminină a societății îl consideră deosebit de frumos. Din punctul meu de vedere, îl declar urât cu spume.

Linstește vă rog!

Stăteam întinși pe o stâncă, în spatele unui dig, la malul marii. În Bulgaria pe o plajă ruptă de civilizație. Izolați în totalitate în raport cu restul lumii, total  dezaxați de la realitate. Blocați într-o lume paralelă numai a noastră.
Ne uitam la mare, eu ascultând Simfonia a 6-a de Tchaikovsky cu Bernstein la baghetă, ea urmărind zborul lin al pescărușilor.
De după zidul de stâncă apare brusc un cap chel, dominat de niște ochi albaștri și tâmpi.
– Români, români? zice chelbosul, asortând la ochi un zâmbet gol și lipsit de substanță.
Îi dau mute lui Tchaikovsky, afișez la randul meu o moacă cât a fost posibil  de galeșă și zic,
– Da frate români get beget și noi. Dar ce te aduce pe aici?

Haiku la malul mării

Haiku? Citez de pe Wikipedia:  „Haiku este un gen de poezie japoneză cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 „versuri” formate din 5, 7, 5 silabe, respectiv.”

Ar mai fi de adăugat că de fapt sunt poeme, că nu este obligatoriu să fie alcătuite din strofe, sau măcar să aibă rimă.  Dar să fie orientate către aspecte din natură sau anotimpuri și să predomine imaginile aspra ideilor.

Adică cam ce ar scrie Haruki Murakami după un joint sănătos și jumătate de sticlă de whisky. Un soi de chestie abstractă redusă la foarte puțin.

Femeia cu eșarfă verde și femeia cu ciorapii mov

I: Eșarfa

Stătea în fața mea. Își aranja eșarfa. Un fel de mângâiere, o atingere fină, mătăsoasă, ca atunci când manipulezi cu vârfurile degetelor un obiect sensibil și prețios. Eșarfa părea a fi din angora și poate că merita să fie mângâiată. Mișcarea respectivă fără a fi cu adevărat un gest erotic, emana totuși o notă accentuată de plăcere pură. Mâna din fildeș trecea peste eșarfă așa cum trece în revistă o femeie frumoasă blana unei pisici.  Sau blana de nurcă pe care o poartă când se duce la operă.

Poezie de seară

Să-ți scriu sau să nu-ți scriu,
Iubita mea cea dragă, iubitul tău să fiu
Nu ți-am mai scris demult, cuvintele-s o plagă,
Când rima nu se leagă și sufletu-i pustiu.

Tu delicată ființă ce stai în umbra mea,
Tu uită-te la soare, te uită acum aș vrea,
Nu sta la întuneric, ridică-te-n picioare
Și-n noaptea ce mă doare,  să-mi dai liniștea ta.

Te obosesc și nici nu știu, iubitul tău ca să mai fiu,
Am inima cam neagră și sufletul candriu,
Și ca să ies din groapă, mă luminează dragă,
La tine să ajung degrabă, la tine ca să viu.

Atonement – Remușcare

Frate… după ce am urmărit cu cea mai mare atenție filmul lui Joe Wright “Atonement”, am rămas  fără glas și fără lacrimi în ochi. Ambele secaseră la finalul depresiv, tristețe dusă până la extrem la sfârșitul filmului, deznodământ de tragedie renascentistă. Sau de operă, filmul a fost de fapt o operă. Una tristă după cum vă spuneam, din moment ce personajele principale mor pe rând  cu zile, încă de tineri.

De cadou

04.09.2013

De cadou

 

Tu ești boogie eu sunt down

Ești țigara eu sunt filtrul

Fii scrumieră pun eu scrumul

Sunt eu green  când tu ești brown.

 

Noapte cu zăpadă

Ies agale din GreenHours. Îmi sărut prietenii de noapte bună și o iau prin zăpada proaspătă spre metrou. Trebuie că m-am machit destul de tare dacă văd mașinile circulând invers pe Calea Victoriei. Nu e o problemă, mai devreme o pupasem pe Rozana și era blondă. Platinată. Am luat-o pe arătură,  prea mult alcohol. Mă împiedic de o cerșetoare solidă care se acoperea cu o pătură groasă. Nu mă înjură, îmi zâmbeste cu toată gura și toți ochii. Iau metroul de la Romană doar o stație urmând să schimb la Victoriei. Și metroul circula invers,  dar a ajuns cumva  la destinație în scârțâit de roți încinse. O tipă stătea de pază la scările rulante. Spune cu o voce sexy:  Doar către Dristor, spre Gara de Nord  nu mai circulă. OK, îi mulțumesc frumos, mă mir că până și metroul se închide uneori și urc spre aerul curat al nopții.