Desi și marea

Era blondă. Aluneca încet pe panta ce cobora către plajă.  Mă îndreptam spre ea călcând hotărât pe scândura negeluită ce alcătuia un fel de potecă așezată peste nisipul fierbinte. S-a oprit și ridicând ochii mi s-a dezvăluit într-un chip frumos, angelic, curat. Avea niște ochi clari ca marea la un început de septembrie. Nesfârșit de albaștri, imens de mari, tulburător de adânci și de enigmatici. O combinație rară, fără să aibă pe undeva prin lume pereche.

Linstește vă rog!

Stăteam întinși pe o stâncă, în spatele unui dig, la malul marii. În Bulgaria pe o plajă ruptă de civilizație. Izolați în totalitate în raport cu restul lumii, total  dezaxați de la realitate. Blocați într-o lume paralelă numai a noastră.
Ne uitam la mare, eu ascultând Simfonia a 6-a de Tchaikovsky cu Bernstein la baghetă, ea urmărind zborul lin al pescărușilor.
De după zidul de stâncă apare brusc un cap chel, dominat de niște ochi albaștri și tâmpi.
– Români, români? zice chelbosul, asortând la ochi un zâmbet gol și lipsit de substanță.
Îi dau mute lui Tchaikovsky, afișez la randul meu o moacă cât a fost posibil  de galeșă și zic,
– Da frate români get beget și noi. Dar ce te aduce pe aici?