De cacao, sau de lapte

In această seară m-am făcut de cacao.  La ceas târziu, agățat de un scaun din plastic aflat într-un echilibru precar pe marginea unui balcon,  mă uitam cum plouă și  filozofam cu iubita mea soție într- un joc simplu de cuvinte. Plecasem de la ideea că toate lucrurile din lume sunt create să fie frumoase. Cele care însă în mod contrar sunt declarate nasoale sunt hotărâte în mare parte chiar de umilele noastre păreri. Noi înșine suntem responsabili în a decide  dacă un lucru, ființă sau animal este urât.

Spre exemplu, piramida de sticlă din fața muzeului Luvru, poate fi frumoasă sau urâtă, depinzând doar de unghiul din care o privim. Pe Leonardo di Caprio pe de alta parte, unanimitatea feminină a societății îl consideră deosebit de frumos. Din punctul meu de vedere, îl declar urât cu spume.

Linstește vă rog!

Stăteam întinși pe o stâncă, în spatele unui dig, la malul marii. În Bulgaria pe o plajă ruptă de civilizație. Izolați în totalitate în raport cu restul lumii, total  dezaxați de la realitate. Blocați într-o lume paralelă numai a noastră.
Ne uitam la mare, eu ascultând Simfonia a 6-a de Tchaikovsky cu Bernstein la baghetă, ea urmărind zborul lin al pescărușilor.
De după zidul de stâncă apare brusc un cap chel, dominat de niște ochi albaștri și tâmpi.
– Români, români? zice chelbosul, asortând la ochi un zâmbet gol și lipsit de substanță.
Îi dau mute lui Tchaikovsky, afișez la randul meu o moacă cât a fost posibil  de galeșă și zic,
– Da frate români get beget și noi. Dar ce te aduce pe aici?