Frate… după ce am urmărit cu cea mai mare atenție filmul lui Joe Wright “Atonement”, am rămas  fără glas și fără lacrimi în ochi. Ambele secaseră la finalul depresiv, tristețe dusă până la extrem la sfârșitul filmului, deznodământ de tragedie renascentistă. Sau de operă, filmul a fost de fapt o operă. Una tristă după cum vă spuneam, din moment ce personajele principale mor pe rând  cu zile, încă de tineri.

Unul  după celălalt, unul de septicemie, iar cealaltă înecată de vie într-un tunel. Toate acestea în timp ce eroina principală negativă, a little bitch, în fapt și în drept o mare javră,  îi îngroapă liniștită pe toți, trăiește până la adânci bătrâneți, devine scriitoare de best seller-uri și află la 77 ani că suferă de demență vasculară. Și se presupune că se duce și ea pe apa Sâmbetei.

Tot filmul a fost un tablou  perpetuu în care s-au succedat arii, arii pe ritm de film. Film pe ritm de muzică. Exact ca într-o operă. Știți voi, este genul de film pe care îl sorbi cu nesaț pănă la ultima secundă și imediat după ce se termină, te ridici din fotoliu, arunci cutia de floricele pe jos și intri în primul magazin de CD-uri ca să cumperi albumul cu coloana de sunet a filmului.

Nici nu știi dacă muzica a făcut filmul sau filmul a făcut muzica. Altfel, de geniu ambele. Coloana sonoră a primit un premiu Oscar. Ar fi meritat și filmul unul. Sau două.

Dar să revin…

Frate… după ce am urmărit cu cea mai mare atenție filmul lui Joe Wright “Atonement”, am ieșit pe terasă să fumez o țigară. Au fumat ăia din film tot timpul și mi s-a făcut poftă. Atât între clișeul epic cu sex-ul și cel cu sărutul, cât și între cele cu despărțirea de la scara autobuzului și cel cu fetițele moarte întinse pe caldarâm, albe la față și acoperite de colb, au fumat ăia tot filmul.  Țigară de la țigară. Tot în rigoarea unui tipar clișeic, plimba Keira Knightley țigara printre degete, iar o plimba și iar o răsucea. Parcă frăgezea un Mărășești fără filtru vechi de când lumea. Te întrebai dacă o comite sau nu, dacă o aprinde sau nu.

Oare are sau n-are tupeu? Nu cumva vin s-o salte  ăia de la CNA-ul lor pentru reclamă la fumat? Cenzură? Nimic? Nope, tipa o aprinde liniștită și sudează mahoarcă de la mahoarcă toată Opera. Adică filmul. Aș fi zis că se va prăpădi ca Traviata, de boală la plămâni. Când ea ce face? Moare înecată în cel mai sordid tunel. Înconjurată de moarte, târându-se neputincioasă  la malul râurilor din care se revarsă valuri de sânge. Aruncând ultima privire către mare, spre Dunkerque, unde iubitul ei se stinsese și el ușor, ușor, tot într-o catacombă. Ceva mai adancă totuși, dar la fel de tristă și plină de moarte. Romanță de cea mai bună calitate.

Operă și balet. La filmarea uncut de pe plajă, 5 minute dintr-un foc, cameramanul baleta  cu camera lui printre sute de actori și figuranți. Ăia baletau și ei la rândul lor printre cai morți, ucigașii de cai, coruri de bărbați și tehnică de luptă. Dansau și cu camera. Unii spun că ar fi cea mai bună scenă one-shot din istoria filmului. Eu aș zice că au fost 5 minute de balet.

Sau pur și simplu teatru. Monologul dramatic susținut cu o putere deplină de  Robbie Turner (James  McAvoy), parcă ar fi fost desprins dintr-o piesă de Shakespeare. Teatru ca la mama lui.

Am plâns, recunosc că am plâns, nu e o crimă să plângi la un final de operă. Nici nu știu dacă s-a întâmplat ca filmul să-mi placă atât de mult din cauza cinematografiei, a regiei, a  poveștii sau a muzicii.

L-a mine a fost cumva pe dos, am reușit să văd filmul după ce mai întâi am ascultat coloana sonoră. De fapt, am ajuns la film din cauză că mi-a plăcut mai întâi muzica. Văzusem în urmă cu o seară  Pride and Prejudice, același regizor, aceeași echipă, același compozitor, Dario Marianelli. Cum vă spuneam, după film, am sărit din fotoliu ca să fac rost de coloana sonoră. Și după ce am ascultat-o, am trecut la  cea care a desăvârșit filmul de astăzi. Iar acum, după ce am văzut filmul, adică opera, chiar  în timp ce vă scriu aceste rânduri ascult din nou muzica. A treia oară. Un vis de muzică. Fără să am habar de ceea ce am văzut, să fi fost thriller, film de dragoste, opera, balet, teatru sau film de război? Operă modernă cred… pentru că a fost plină de scene de sine stătătoare, arii,  înșiruite printre scurte perioade de umplutură.

Dar să revin din nou…

Frate… după ce am urmărit cu cea mai mare atenție filmul lui Joe Wright “Atonement”, am fumat țigara pe terasă și am mâzgălit elucubrațiile cu care vă pierdeți vremea de pomană în momentul de față, am mai ascultat odată muzica și am ieșit din nou afară. De această dată pentru a trece peste un eveniment ceva mai delicat. Realizasem că filmul a fost atât de bun încât nici la toaletă nu m-a lăsat să mă duc. Nu că nu aveam telecomandă să pun pauză, sau că n-ar fi fost imperativ să ajung acolo, ci pentru că mi se părea un sacrilegiu să întrerup sinergia perfectă dintre succesiunea lentă a tablourilor imaginate de regizor și muzica sincronizată cu obstinație pe imagini. Ea însăși, muzica, o poezie. 

Și acolo unde ajunsesem, în curte, am avut parte de scena mea. Proprie și la fel de nefericită. Cum aruncam eu priviri galeșe prin grădină după un loc numai bun pentru a scăpa de povara grea care mă apăsa intens de la scena psiho cu creierul de sub bandaj, mi s-a aprins într-un târziu beculețul. Ceva nu era în regulă. Ceva nu se potrivea. Cu mintea țăcănind pe ritmul freaky al mașinii de scris la care bătea psihopata de scriitoare, canalia filmului v-am mai spus, m-am trezit din visare în fața locului pe care îl considerasem potrivit, lângă  o tufă din care venea o aroma un pic iute.   Cea din care rup deseori câte o frunză verde unduitoare și proaspătă de mentă, pentru a acompania și desăvârși aroma ușor exotică  a unui pahar de Mojito.

Exact în acel loc.

Și atunci m-am văzut ca într-un tablou 3D pe mine, atârnat de canapea în fața televizorului, cu un cocktail generos în mână. Mojito, natural.  Rom, zahăr dulce din trestie și o frunză verde și proaspătă de mentă contopindu-se într-o armonie angelică cu o felie de lamâie languroasă.

Exact acea mentă.

Bun film.

Nu vă obosiți să vă mai uitați la el, de vreme ce acum știți finalul. Deși poate ar merita.

Nu mai beau Mojito.

Și am o eternă remușcare pentru că m-am apucat să scriu prostia asta în loc să mai văd filmul încă odată.

Mă las și de scris.

Auguri!