Ei bine sonata asta m-a chinuit puțin mai mult decât alte piese. Nu ar fi multe de spus, poate doar despre structura în patru părți,  unde Beethoven adoptă o formă mai liberă a primei părți, o temă Andante în la bemol major cu 5 variațiuni. Cel mai bine m-am simțit cântând variațiunea 3, o trecere în la bemol minor, ca un preambul la marșul funebru de mai târziu. Tema revine de fiecare dată în cele cinci variațiuni, dar cu linii melodice  noi, proaspete, mereu diferite.

La minutul 08:45 partea a doua, un Scherzo  în structură clasică, scherzo-expoziție, dezvoltare, repriză, trio-expoziție, repriză și din nou repriza la scherzo.  Tonalitatea de bază este fa minor, relativa minora a la bemol majorului. Se poate observa o asemănare cu variațiunea 4 din Andante, burlesc, rapid, o pregătire veselă pentru următoarea parte care are cu totul alt caracter.

La minutul 11:45 începe marșul funebru  ( Marcia Funebre sulla morte d’un Eroe ),  Maestoso andante, un la bemol minor cu o căruță de bemoli.  Șapte bemoli oameni buni, șapte! Marșul a fost cântat la înmormântarea lui Beethoven, nu este atât de des cântat ca cel de Chopin, însă sună extraordinar. Aici am simțit cel mai bine genialitatea ritmică și armonică a lui Beethoven. Este partea care mi-a plăcut cel mai mult cu acordurile ei ample, câteodată cu toate cele 10 degete în acțiune.

Am vizualizat sicriul purtat către groapă pe umerii unor prieteni triști, împovărați de durere. Pașii lor răsunau ritmic și grav. Am simțit parfumul unei văduve sexy îmbrăcată într-o rochie neagră, destul de scurtă, pantofi cu toc și ciorapi negri cu dungă. Și voaletă. Și mănuși lungi de mătase. Plăngea, ar fi urlat dar eticheta nu-i permita să urle. S-ar fi aruncat peste Beethoven în groapă, s-ar fi lăsat înmormântată de vie numai pentru a fi lângă el. Așa îți spune piesa, așa se simte. Când lacrimele văduvei sexy într-un târziu se termină,   se aude pocnitura seacă a capacului de  coșciug  trântit peste pletele albe ale lui Beethoven. Am ascultat din sicriu pământul aruncat peste lemnul de mahon lustruit. Și tonele de bronz ale clopotelor  rezonând maiestuos la final peste cei 20.000 de vienezi prezenți la procesiune. Poate că Beethoven nu a avut o văduvă sexy care să plângă după el, dar eu asta am simțit cântând marșul funebru. Durerea pricinuită de pierderea persoanei iubite. Poate că femeia era chiar muzica, o muzică în doliu, văduvită fiind de geniul marelui compozitor.

La minutul 18:17 avem un Allegro în formă de rondo. Sonata se încheie ceva mai vesel cu o expunere de patru ori a temei și trei episoade intermediare. Tot la bemol, major din nou, alert, rapid, impetuos.  Mi-am imaginat un parastas unde lumea vorbește, își amintește, ascultă muzica lui Beethoven, bea schanpps-uri și mănâncă șnițel vienez. Cu văduva sexy având grijă ca invitații să se simta bine, dar grăbită ca totul să se termine cât mai repede. Să rămână singură, liberă să se arunce într-o mare de lacrimi și de durere. Liberă să cânte la pian muzica iubitului ei, un nesfârșit la bemol, minor, major, iarăși minor…

 

 

 

Advertisement