Era o seară friguroasă si umedă  într-un târziu de  Decembrie, anul 1848 își trăia ultimele zile și se stingea liniștit. Pe străzile pietruite cu granit din centrul Weimar-ului se lăsase o ceață pe care felinarele cu pâlpâiala lor gălbuie  nu reușeau să o străpungă câtuși de puțin.

O trăsură pe a cărei ușă era pictat discret blazonul familiei zu Sayn-Wittgenstein opri în fața unei reședințe impunătoare aflată chiar pe Belvedere Allee, vis a vis de parcul  prin care unduiau grațios meandrele râului  Ilm.

Un bărbat cu o statură impunătoare  coborî cele două trepte ale trăsurii. Cu un gest elegant închise ușa și dădu liber vizitiului pentru restul serii. Era îmbrăcat cu un palton negru din lână englezească, cizme din piele  înalte, pantaloni jacquard, un frac cu revere din mătase, cămașă albă și papión. Mănuși din piele și baston cu mâner din argint. Pe cap avea un joben clasic, mult prea protocolar pentru a se potrivi cu părul lung  care îi cădea până pe umeri, dar care întregea o față puternică, dominată de un nas acvilin și de o bărbie proeminentă.

Bărbatul sări sprinten peste treptele care duceau la o ușă din lemn masiv, ignoră lanțul clopoțelului și intră hotărât în casă. După ce majordomul îl scăpă de joben și de palton, își scutură sănătos pletele rebele și pătrunse în salonul puternic luminat. Doi bărbați și două femei stăteau în jurul unei mese acoperite cu postav verde.

– Ai întârziat Liszt, dar nu este de mirare, oare ai venit vreodată la timp? Era să începem partida fără tine, spuse unul dintre bărbați ridicându-se de la masă.

– Îmi cer scuze Richard, am trecut pe la bancă, nu mai aveam nici o para, doar am venit la o partidă de Schnapsen1,  nu la o serată dansantă. Am adus cinci dukati de aur și ceva mărunțiș. Sper că-mi vor ajunge la fix pentru a vă lăsa pe toți  fără un ban. Și înclină capul spre celălalt bărbat care rămăsese așezat la masă,

– Am onoarea să te salut Hector, bună seara iubita mea Carolyne, bună seara doamnă!

Contesa Carolyne zu Sayn-Wittgenstein, de curând despărțită de soțul ei prințul Nikolaus și de foarte curând iubita oficială a lui Liszt, se lăsă sărutată pe obraz de acesta, făcu un semn discret valetului să mai aducă un pahar de șampanie și uitându-se spre noul venit  ridică paharul și vorbi cu un ton cât se poate de serios.

– Sunt fericită iubitule! Trei dintre cei mai mari muzicieni ai lumii sunt aici, în salonul meu la o partidă de cărți. Și chiar astăzi a sosit din Polonia vechea mea prietenă Josephine. O foarte bună jucătoare de Schnapsen, din câte îmi aduc aminte. Abia așteptam să vă cunoașteți, continuă Carolyne izbucnind în râs.

Liszt sorbi o gură de șampanie, lăsă paharul jos și se înclină într-un salut teatral,

– Mă numesc Liszt, Franz Liszt.

– Josephine Kościelska, încântată.

Era o femeie frumoasă. Ceva mai tânără decât Liszt care avea atunci 37 de ani. O femeie cu ochii luminoși și verzi, o privire deschisă de care Liszt se lăsă desfătat pentru câteva secunde.  Își simți ritmul inimii trecând brusc de la Andante la Allegro. Ochii erau asortați la o rochie vernil deschis cu o crinolină generoasă și un imens trandafir din material cusut pe șoldul  drept, chiar sub corsajul strâns, minión și delicat. Are undeva până în două octave, judecă Liszt. Adică l-ar putea cuprinde ușor cu degetele  lui imense.

Își mută privirea către mâini, erau  unul dintre cele mai importante lucruri pe care le privea atunci când întâlnea o femeie. Porni de la umeri, croiala rochiei îi lăsa goi, aveau curburi firești și line. O linie elegantă pornea de la brațele foarte feminine spre antebrațele lungi,  ambele încătușate de brățări  din alamă combinată cu material de culoarea rochiei.

Și mâinile, lipsite de inele sau mănuși, erau o bijuterie prin simpla existență, mâini fragile, albe ca de marmură gândi Liszt.

Celălalt lucru pe care îl iubea la femei erau picioarele. De nevăzut însă, rochia lungă mătura dușumeaua  într-un foșnet de mătase și dantelă, dar și le putea imagina. Nu era o femeie care să poarte pantofi mărime mare, mai degrabă mică, însă din experiența lui putea spune că o femeie cu mâinile fine, rasate și lungi, trebuie să aibă picioarele construite după același principiu, fine rasate și lungi.

Josephine  era o operă, de sus până jos, sau de jos până sus, oricum o luai de la uvertură la actul trei sau invers, armoniile de verde, vernil și alb se completau atât de bine încât Liszt se hotărî să-i sărute mâna. Un gest care nu mai era demult la modă, dar căruia nu-i putea rezista. Mirosea a parfum, a mirodenii dulci de iarnă, poate cele care însoțesc vinul fiert, mirosea bine. Și nu părea o jucătoare bună de Schnapsen.

-Începem? , întrebă Liszt. Se așeză pe unul dintre scaunele libere, puse pe marginea mesei paharul pe jumătate plin cu șampanie, dukații de aur în mijloc, iar din buzunar scoase o tabacheră de argint de unde își aprinse o țigaretă Duke of York.

Cei patru se instalară confortabil în jurul mesei iar contesa Carolyne împărți cu dexteritate câte șase cărți jucătorilor. Era ora opt, seara din ajunul Craciunului.

Trecut bine de miezul nopții jocul ajunsese spre final, șampania la fel, erau la ultima sticlă. Liszt aruncă ultimul dukat rămas spre centrul mesei unde miza se adunase într-o grămăjoară destul de consistentă. Strâmbă puțin din nas a indiferență și declară sentențios,

– Mizez tot ce am pe mâna asta, amicii Wagner și Berlioz au intrat și ei cu  tot capitalul, Carolyne a ațipit în fotoliu de aproape jumătate de oră, e deja lefteră.

Îngustă privirea și se uită fix în ochii frumoasei Joshephine,

– „Les jeux sont faits, rien ne va plus”, ultimul pariu. Acum ce mai spui?

Joshephine zâmbi ușor,

– Spun că atunci când miști din nasul acela impozant înseamnă că nu ai nimic. Este o cacealma, o păcăleală și nu este convingător. Dukatul tău plus încă un dukat. Asta dacă vrei să-mi vezi cărțile.

– Dar nu mai am bani Josephine, nu fi crudă! , cartile lui Liszt aterizară nervos pe masă.  Aș da orice să pot vedea ce ai. Aproape imposibil să ai un punctaj mai bun ca al meu.

Joshephine ridică din sprâncene, exact ca atunci când brusc ar fi găsit o soluție,

– Atunci Liszt, cum aici nu se joacă pe datorie, Carolyne mi-a citit regulamentul, propun să încheiem următoarea afacere. Dacă vei câștiga, pleci acasă cu tot potul, adică în jur de douăzecișicinci de dukați. Dar dacă pierzi…  vorbele i se pierdură într-o expresie situată undeva între o amenințare serioasă și o glumă nevinovată.

– Prevăd că n-o să se termine bine, spuse Liszt lăsând resemnat capul în jos.

– Ba poate că da. Oricum, dacă vrei să întorc cărțile cu fața spre tine, vei pune pe masa ca miză o compoziție. Care va fi numai a mea. Douăzecișicinci de ducați și ceva mărunțiș reprezintă o sumă frumușică.  Pe care poate că îi vei câștiga dacă nu ai mers la cacealma, încheie Joshepine cu o față imobilă dar surâzând cu ochii ei verzi.

– Liszt, n-o mai lungi că ne apucă dimineața, inteveni Berlioz.  De fapt cât îți ia să așterni pe portativ o lucrare?

– Nu mult, șopti Liszt întorcând cărțile sale și adunând tacticos punctele. Compoziția este pe masă, plătesc! Am șaizecisicinci, mai mult nu cred că ai. Vezi tu Joshephine, chestia cu mișcatul din nas te-a indus în eroare. Am folosit-o de mai multe ori, așa cum procedează numai marii jucători, dar de data aceasta nu a mai fost un bluf. Am un șaizecisicinci veritabil.

– Of… mare jucător, uită-te aici cu atenție, Josephine începu adunarea întorcând carte după carte, o damă, un mariaj cu un popă de culoare, un valet asortat, decar, nouar și cu optul fac exact  șai-zeci-și-șase. Pricepi? Schnapsen, adică șaizecișișase. Adică trebuie să-mi compui o melodie.

Traversă salonul valsând euforic și se opri la căldură în fața șemineului unde ardea un foc viu și accentuă,

– Prieteni, a fost o seară minunată și sunt sigură că melodia mea va fi la fel.

– O vei auzi peste o săptămână chiar în acest loc, promit să o termin până atunci, interveni Liszt. Carolyne a comandat un pian nou și primele note pe care corzile lui vor vibra or să fie cele din piesa pe care ți-o voi dedica.

O săptămână mai târziu, aflați în același salon, Carolyne, Richard, Hector și Josephine,  împreună cu o audiență ceva mai numeroasă, așteptau cu sufletul la gură ca Liszt să atingă pentru prima dată clapele ultimului model de Bösendorfer Imperial. În spatele ferestrelor mari care dădeau spre terasa reședinței zăpada cădea în strat gros pe aleile de travertin ale grădinii. Ultima zi a anului 1948 în Weimar, lumină, femei frumoase, domni eleganți, muzică, zăpadă, parfumuri și băuturi scumpe.

Liszt era așezat picior peste picior pe scaunul de piele din fața instrumentului.  Joshephine stătea alături de el, rezemată  într-o poziție lejeră de pianul perfect lăcuit. O mână i se odihnea  pe capac chiar deasupra clapelor, albul de fildeș al pielii constrastând puternic dar inspirat cu negrul absolut al pianului.

Liszt vorbi tare, pentru toată sala, dar privirea îi era rezervată în exclusivitate Josephinei.

– Ți-am compus o Romanță, tristă. Știți cu toții că nu-mi place să pierd la cărți, cu atât mai puțin să rămân lefter, așa că fiind într-o stare de depresie adâncă am lucrat la o piesă plină de armonii minore. „Romance dédiée á Madame Josephine Koscielska”2, ascultați cum începe.

Degetele agile ale pianistului vrăjeau ascultătorii așa cum o făceau la fiecare recital. Era primul super-star din istoria muzicii. La concertele publice deveneau o obișnuință reacțiile isterice ale doamnelor, se luptau pentru a-l atinge, se luptau pentru o șuviță de păr. Erau în stare să se sfâșie una pe cealaltă atunci când Liszt își arunca în public mănușile înainte de reprezentație. Presa de scandal o numea Lisztomania.

Spre finalul piesei  Josephine  cu ochii plini de lacrimi, înclină imperceptibil capul cu o mișcare plină de grație și șopti mai mult pentru sine,

– Ah… te iubesc. Iubesc muzica ta,  iubesc controlul desăvârșit cu care apeși clapele, mă ucide  atitudinea ta sălbatică atunci când ești în fața pianului. Conexiunea ta cu muzica este atât de puternică încât extazul pe care îl transmiți mi-a tulburat iremediabil sufletul. Te iubesc.

Liszt termină romanța în aplauzele furtunoase ale grupului de prieteni. Nu păru să fi auzit cuvintele șoptite de Josephine, era fericit, așa cum era de fiecare dată când publicul aplauda. Făcând o mișcare largă, aproape regală, îi întinse simbolic Josephinei partitura.

-E a ta!

                     ***

1 Schnapsen  (66) – Joc de cărți popular în secolul 19. Obiectivul este de a marca 66 de puncte.

2 Romanța a rămas în proprietatea Josephinei 60 de ani fiind interpretată extrem de rar. Anul publicării a fost 1908.

Puteti asculta sau chiar descărca piesa chiar aici, am înregistrat-o pe 16.12.2016

Și partitura: