Mai ieri, alaltăieri legam un taifas lejer cu un amic la o terasă de cartier. Un castan sănătos ocrotea cu umbra lui generoasă frapiera unde o sticlă cu Frâncușă de Cotnari mai avea lichid gălbui doar pentru un spriț mai lung, de vară.

Relaxat total, aveam o lene de nu-mi venea nici să duc licoarea la gură, văd o mână subțire de femeie venind de nicăieri să așeze pe masa noastră diverse mici obiecte, o brichetă, două iconițe, un aprinzător de aragaz, agrafe, tot felul de chestii mici. Zic, déjà vu, ca acum 20 de ani, oameni amărâți care încearcă să câștige un ban, să ducă la copilași ceva de mâncare.

Întorc mirat capul, o tipă îngrijit îmbrăcată, scotea sunete guturale îndemnând să cumpăr ceva. Mută, vai de capul ei, îmi trecea prin cap. Scot o sută de mii fără să aleg nimic din mărunțișuri, îi ia bolborosind ceva ce aducea cu un mersi, strânge tot cu dexteritate și pleacă la altă masă să-și prezinte marfa. Un doi lei de la niște cicliști, cinci lei de la niște zidari însetați și zgomotoși, a strâns muta noastră vreo două sute de mii în câteva minute.

Mă gândeam, ce frumos, câtă bunătate, ce oameni cu suflet, ce stare de bine. Termină muta mesele și se așează picior peste picior lângă un individ, mut și el, se vedea din discuția aprinsă dintre ei. Scoate o țigară extra long, stinge o halbă de bere rece ca gheața, își ia mutul ei de mână, iese pe bulevard și dispare într-un taxi din care se auzeau manelele urlând. Îi aștepta oprit chiar în stația de autobuz.

Și dusă a fost, cu suta de mii și cu starea mea de bine cu tot. Tăceau și zidarii, la fel și cicliștii, ne-a lăsat muți pe toți.

Cam atât…