I: Eșarfa

Stătea în fața mea. Își aranja eșarfa. Un fel de mângâiere, o atingere fină, mătăsoasă, ca atunci când manipulezi cu vârfurile degetelor un obiect sensibil și prețios. Eșarfa părea a fi din angora și poate că merita să fie mângâiată. Mișcarea respectivă fără a fi cu adevărat un gest erotic, emana totuși o notă accentuată de plăcere pură. Mâna din fildeș trecea peste eșarfă așa cum trece în revistă o femeie frumoasă blana unei pisici.  Sau blana de nurcă pe care o poartă când se duce la operă.

De la cap, la coadă. Cand o felină vrea, se lasă atinsă din vârful capului și până la cel al cozii. Aici, același gest ar putea fi încărcat de erotism dacă privești lucrurile cu ochii pisicii.

Și începi să torci de plăcere. Mâna ți se plimbă prin blană, tu te întinzi și mârâi de plăcere, mâna continuă răbdătoare în jos, spre spate, îți trezește senzații noi, nebănuite, apoi pleacă din nou de la cap spre coadă. Întinzi labele, scoți ușor și ghearele, te încordezi într-un fel de contopire supremă cu mâna care te atinge.

Sau dimpotrivă, dacă privești scena cu ochii stăpânului, s-ar putea să nu fie așa de mari diferențe. Tu mângâi pisica. Ei îi place, se simte bine, reacționează pozitiv la gesturile pe care le faci. O vezi că închide ochii, apeși un pic mai tare, mai tandru. Mai lent, din ce în ce mai lent. Te gândești că pisica a adormit. Retragi mâna și aștepți, ca într-un preludiu jucăuș. Pisica întoarce capul spre tine și te invită să mergi mai departe. Nu fără a-ți răsplăti mai întâi retragerea cu o privire încărcată de reproșuri. Iar tu ce faci?  Te conformezi fără să mai aștepți, aluneci ușor cu mâna spre curbura spatelui. Pisica se înfioară și începe să toarcă. Asta așteptai, aceasta era recomfortarea la care sperai cand ai început să o atingi.

Eșarfa era verde. Un verde la care ești nevoit să zăbovești un pic mai mult  pentru a-i distinge cu adevărat apartenența. O culoare care își dezvăluie calitățile mai greu. La început ți se pare ternă, fără nici o personalitate. Trebuie  mai întâi să sortezi cumva combinațiile de tonalitate, nuanță după nuanță,  pentru ca la final să ajungi cu dificultate să te hotărăști să-ți spui că e verde.

Ar putea fi un albastru care a dezertat, unul care s-a săturat de  supremația lui cerească și a adoptat un comportament deviant, găsindu-și refugiu fragil în verde. Fără a termina această metamorfoză cameleonică și a afișa un verde adevărat, de smarald cu puritate 100%, ca al unui pui de pin abia răsărit din zăpadă, sau ca al unei pietre din jad scoasă dintr-o mină neagră, culoarea eșarfei era cumva la jumătatea drumului dintre albastru și verde.

Ca un cocktail mixat din Blue Curaçao cu lichior de mentă. Sau ca apa mării lovindu-se de un țărm undeva departe, prin Caraibe. Un soi de turcoaz în care pici din greșeală și un pic de gri. Ar fi putut fi o simfonie compusă de o minte verde, aflată întâmplător într-o dispoziție albastră, dar fericit concepută la o oră gri, nici de noapte nici de zi.

Dar nu era o simfonie. Era doar o eșarfă verde de angora, încolăcită cu eleganță în jurul unui gât alb.

Stătea în fața mea. Între noi era femeia cu ciorapii mov. La picioarele căreia mă uitam doar când reușeam să-mi dezlipesc privirea de la mâna care aranja cu delicatețe fibrele verzi de angora în jurul gâtului sculptat parcă în marmură de Carrara. Degetele mâinii apăsau ușor, în egală măsură atât materialul cât și pielea.

Cred că dacă aș fi o pisică, mi-ar plăcea să torc alene, în timp ce acea mână mi-ar activa pe rând, fără grabă, receptorii de plăcere aflați sub foliculii fiecărui fir de păr.

Sau dacă aș putea fi o eșarfă verde, măcar să fiu una cu note fine de albastru și gri și să mângâi un gât sculptat în marmură albă. Mă întreb cum putea dalta lui Alexandru din Antioch să tortureze gâtul lui Venus din Milo cu atâta delicatețe… Și produsul finit să-și arate curburile ispititoare cu miile de ani, fără ca oamenii să se sature în a le admira.

Dar eu nu aș tortura pe nimeni, nu aș vrea decât  să mă preling pe liniile fine care pornesc de la ceafă și se termină în curbele perfecte cu care încep umerii aceia acoperiți de eșarfă.

Și nu eram nici eșarfă, nici pisică. Eram doar un bărbat care o privea pe femeia din fața lui cum își scotea de la gât eșarfa cea verde. Fără vreo urmă de erotism nici aici, deși privirea doamnei cu eșarfa s-a întors pentru o clipă asupra pantofilor decupați, care lăsau să se vadă numai puțin din degetele îmbrăcate cu ciorapi din plasă mov ai doamnei ce stătea între noi. Doamna în mov.

Mâna dreaptă se mișca coborând pe eșarfă în jos. Cuprinsă doar de vârfurile unghiilor, ca într-o atingere dată de vibrația unei aripi de fluture, eșarfa părea că prinde viață și se înfioară, părea că se simte foarte bine. Poate că torcea. Gâtul arăta bine și el, doar mici încrețituri firești apăreau pe pielea ce ieșea de sub eșarfă, timp în care capul femeii se întorcea la stanga. Privind sfios în spate, către femeia în mov. Spre pantofii, degetele și ciorapii din plasă mov ai ei.

Oare cum ar fi arătat eșarfa verde încolăcită pe acele picioare?

Dar nici vorbă de dorință în privirea verde care aluneca în jos pe picioarele mov. Femeia cu eșarfa doar admira croiala decupată și  culoarea veche, neutră , de prună brumărie ai pantofilor din piele întoarsă.

Cu o căutătură narcotică, prețuia doar echidistanța nuanței, măsura în care aceasta  se asorta fericit sau nu  cu movul din plasa ciorapilor.  Nici o legătură cu sclipirea de catifea a pielii ce se ascundea tăcută sub ciorapi, sau a unghiilor perfect lăcuite într-un pigment apropiat. În acest caz era vorba  doar de o fuziune  dintre priviri și culori.

Ascultam un trio de jazz, muzica curgea în valuri, notele îmi răsfățau urechea exact așa cum mâna alinta eșarfa.  Aceasta din urmă se fofila la rândul ei în jos de pe gât, îl părăsea, iar privirea de deasupra eșarfei încerca cu greu să evadeze din captivitatea hipnotică și reconfortantă oferită de romburile năvodului din plasă. Femeia cu gâtul alb a lăsat eșarfa singură pe scaun și a dispărut. Nu înainte de a mai examina câteva secunde picioarele încrucișate ale femeii în mov.

Nici urmă de erotism în sunetul scos de blugii ei strâmți atunci când s-au ridicat și au lăsat doar eșarfa pe scaun. Cu atât mai puțin în mirosul vaporos de parfum franțuzesc care a rămas în urma ei. A fost doar bumbac intrat la apă, încrețituri și arome care se destind, material, muzică și suflete care rezonează pe aceleași ritmuri.

Ea a plecat, probabil că și-a uitat eșarfa, sau doar a lăsat-o pentru a-și rezerva locul bun de lângă orchestră? Oare se întoarce? În fața mea a rămas doamna în mov. În fața ei, un scaun stingher. Pe el o eșarfă de angora aproximativ verde, împăturită cu grijă.

Și un trio de jazz care dintr-o dată nu mai suna atât de bine. Nu știu dacă ea plecase din cauza muzicii care nu mai transmitea intervalele acustice potrivite, sau dacă doar din întâmplare, muzica își luase armoniile ispititoare și plecase pentru că femeia se volatilizase din fața mea.  Melodiile erau acum insipide și lungi, plictisitoare și lipsite de conținut, la fel ca prăpastia plină cu vid pe care ea a lăsat-o între mine și orchestră.

Așa cum era așezată, eșarfa părea resemnată și nu vroia să lase impresia că i-ar fi dor de gâtul ei, iar eu îmi mutasem deja ținta spre unduirile lascive ale piciorului doamnei în mov. Ea părea că bate ritmul, făcându-mă pe deplin fericit.  Dar jazz-ul suna din ce în ce mai sec iar eșarfa devenea din ce în ce mai singură și mai tristă.

A fost ca atunci cand uiți să pui sarea in bucate, toate sunt bune și frumoase. Doar că ceva lipsește și nu ai habar ce.

Deasupra scenei, fără să pară deranjați de sunetul grav al contrabasului, doi porumbei își aranjau reciproc penele de pe gât. Ea avea hainele gri cu reflexii verzi. El, un guler cu luciu de prună brumarie.

Își atingeau capetele mici într-un dans atent studiat, în mod sigur repetat în prealabil. Plin de un erotism nevinovat. Nu dădeau semne că ar observa o eșarfă uitată pe scaun, sau o privire încărcată de dorință ce alunecă pe niște picioare mov. Sau degetele pianistului alergând cu grijă printre clapele de abanos și cele de fildeș. Alintând deopotrivă gingaș atât pe alb cât și pe negru.

Ei doar se observau unul pe celalalt. Porumbeii au o viață amoroasă mult mai necomplicată. Se iubesc luând lucrurile așa cum sunt, simple , pure, efemere. Ca o pană rebelă smulsă de un cioc iubitor, luată de vânt, începând o călătorie spre zări nesfărșite. Nimic special.

Ei nu aveau nici o treabă că eu eram uluit de chestia că, deși o iubesc din tot sufletul pe femeia în mov, fără a renunța la nici măcar un gram din această iubire, îmi era dor de mâna care dezmierda eșarfa. Deloc, ei își vedeau de baletul lor. Își aranjau reciproc eșarfele din pene pe gâturile lor suple.

Poate că venise ora lor de culcare, de dragoste, dar era zgomot de pahare ciocnite, de pași și de muzică. În aer se simțea un tremolo generat de tempo-ul îndrăcit al contrabasului, pantofii mov băteau în continuare ritmul iar eșarfa era acum atât de departe. Peste mări și țări pline cu vid. Rămăsese doar o tușă de acuarelă verde vărsată pe planșa unui pictor nepriceput. Dar porumbeii erau detașați, sereni și se priveau în ochi cu candoare.

În final au zburat spre cuibul lor micuț, chiar atunci când femeia cu ochii verzi și blugii strâmți s-a întors la eșarfa ei. Venea dinspre bar cu un pahar de vin alb  în mână. Într-o liniște desăvârșită a ocolit cu grație toate obstacolele care stăteau între ea și mine. De fapt între ea și eșarfa ei verde, eu fiind doar o prezență discretă, un străin pe care ea pesemne că nici nu-l observase. Fără a fi vorba de vreo dorință câtuși de puțin perversă, tot ce vroiam era ca femeia să-și aranjeze din nou eșarfa la gât. Doar atât, acea mână, acea eșarfă pe acel gât din fildeș alb. Nimic mai mult, nimic erotic.

Dacă prin absurd porumbelul s-ar fi transformat într-un judecător sever, posesorul unui detector de minciuni sensibil și sub amenințarea pedepsei cu moartea m-ar fi întrebat: Cu ce ai vrea să pleci de aici acasă, cu o eșarfă verde sau cu niște ciorapi mov? Aș fi răspuns fără nici o ezitare,  fără măcar să clipesc: Cu femeia în mov, dar numai după ce blugii se vor fi așezat la loc pe scaun, iar eșarfa verde își va fi reluat coregrafia ei obișnuită. Împreună cu mâna ei de fildeș, în jurul acelui gât alb ca marmura. Pe ritmuri și armonii de jazz, devenite din nou minunate.

***

Va urma, probabil…