Pe la prânz, îmi răcoream setea cu o bere rece într-un cimitir de pe lângă București. Am zis să-mi scot bicicleta la soare, să mai compensez din caloriile venite de la fripturile și sarmalele înfulecate de Crăciun.

Cum stăteam eu liniștit, rezemat de un nuc aflat lângă un mormânt din marmură albă, văd un bătrânel  care se apropia oprindu-și privirea pe numele trecute pe cruci. Părea că a pierdut ceva. Bine îmbrăcat, modern, cu un păr lung, complet alb, aranjat și bărbierit, era  însă un pic nesigur, părea că își pierduse direcția. Chiar un pic speriat, debusolat și haotic în mișcări.

Trece de mine fără să mă privească și o ia spre capătul aleii tot căutând ceva, sau pe cineva. Când spre stânga, când spre dreapta. După vreo cinci minute revine, fără să arate că găsise ceea ce căuta. Murmura încet,

  • Babo, unde ești babo?

Îl abordez,

  • Pot să vă ajut cu ceva?

Mă privește mirat cu niște ochi albaștri și extrem de limpezi. Zice trist,

  • Mi-am pierdut baba, nu o mai găsesc, nu mai știu unde e.
  • Vă ajut, mergem la administrație, poate este acolo, întrebăm paznicii dacă au observat-o prin zonă. O găsim. Poate a ieșit din cimitir și vă așteaptă în parcare.

Ochii i se umezesc, poate că de la vânt,  lasă privirea din nou în pământ și pleacă părăsind aleea, pășind cu grijă pe noroiul dintre  morminte. Am mai prins câteva cuvinte, părea că vorbea  doar cu el.

  • Nu pleacă ea nicăieri…

Bătrânul se oprește în final la vreo 20 de metri de mine, se așează în genunchi lângă o moviliță de pământ și se apucă să mângâie cu gesturi  tandre o cruce de lemn.

  • Te-am găsit babo, baba mea.