Stăteam ieri și ascultam Chopin într-un cimitir de pe lângă București. Eu cred că și acolo este nevoie de muzică. În fapt locatarii așezați ordonat de-a lungul sau de-a latul aleilor nu au fost întotdeauna morți. Și ei au ascultat muzică, poate că unii aveau discografii consistente ale compozitorilor clasici. Poate că unii dintre ei au dansat vals pe acorduri de Strauss sau Chopin și le este dor de melodiile preferate.

Să asculte și ei.

Eu le pun muzică la fiecare vizită și dacă spune careva că sunt dus cu pluta este treaba lui. Dar la vecinii din dreapta vine din când în când un domn care aprinde o țigară și o așeaza cu grijă într-o crăpătură la baza cavoului. Tipul mi-a povestit că el s-a lăsat de fumat, țigara o aprinde însă pentru mama lui. Fostă fumătoare heavy, a murit de cancer la plămâni.

Să fumeze și ea.

La cei de vis a vis vine toată familia, cu cătel, cu purcel, cu puradei și  boxa bluetooth cu manelele la maxim. Purcelul se subînțelege la grătar. Acolo între morminte se încinge un party de toată frumusețea. Cu veselie, fum și fripturi, cu râsete și cu voie bună.

Să mănânce și ei.

Eu le-am pus un vals de Chopin. Cântat excesiv de lent, așezat, fără nici un stress.

De fapt cu toții  începem un dans de când ne naștem. La început cu pași mici și timizi, apoi cu pași din ce în ce mai siguri. Valsăm cu viața în ritmuri mai mult sau mai puțin alerte. Cu sau fără muzică.  Apoi ne grăbim, creștem tempoul, derulăm totul pe fast forward, rapid, de parcă la finalul glorios al valsului ne-ar aștepta vreo bucurie. Sau vreun cadou. De fapt foarte târziu ne prindem că sunt doar câțiva pași, un-doi-trei, un-doi-trei, doar de câteva ori și valsul a ajuns deja la ultima lui măsură. Fără semnul de repetiție. Fără da capo al fine. Fără altă șansă.

La vreo două morminte de locul unde stateam este o cruce a unui domn Dodo. În iulie,  când am mai fost acolo, domnul Dodo încă nu-și terminase valsul lui. Om prevăzător pesemne, își comandase cruce cu data nașterii în ideea că va veni vremea să o folosească. Acum Dodo se alaturase audienței tăcute din cimitir. Întins perpendicular pe alee la umbra unui nuc bătrân.  Cineva sculptase în completare pe crucea lui cu litere proaspăt vopstite, 2017. Pusese și o poză veche în tonuri sepia, ceva la anii 50, poate chiar mai devreme. Domnul Dodo mă privea din poză cu un zâmbet larg, senin, un tinerel îmbrăcat într-o tunica militarească plină de medalii și ceaprazuri. Cred că la vremea lui rupea inima fetelor când le invita la dans.

Mă uit la poza pe care chiar eu o așezasem pe crucea la baza căreia eram tolănit. Singura pe care o găsisem cu ei împreună,  cu el în pijama, iar ea uitându-se cu dragoste la el. Mi-i închipui valsând pe valsul meu de Chopin, el dansând în pijama, ea ținând ritmul amuzată de situație. Ai mei. Bucurându-se.

Să danseze și ei.

Așa că având un vals nou în repertoriu pe care vroiam să îl pun celor la care venisem,  am zis să îi dau un play și pentru domnul Dodo. La căști bineînțeles, în liniștea aceea pentru a te delecta cu un vals bun de Chopin nu trebuie să urle difuzoarele. A fost foarte bine și piano. Lento. Chiar pianissimo.

Să ascultați și voi.

Enjoy…

Frédéric François Chopin – Waltz in D-flat Op70 no3