Ieri am ajuns din nou la Ciolcești, m-a chemat pianul maestrului. Sau poate sentimentul straniu pe care l-am avut atunci când am atins pentru prima data clapele pe care le-a mângâiat cândva maestrul. Senzația că mai era cineva lângă mine, nu Aurora, nu Danette, ci o prezență invizibilă dar totuși atât de tulburătoare. Acea transmisie tăcută m-a adus înapoi la pianul maestrului Dinu Lipatti cu o dorință puternică de a cânta acolo un vals, un anume vals de Chopin, cel cu care Lipatti a încheiat ultimul său recital.

Bunul meu prieten Tzâf mi-a spus că instrumentele vechi au personalitate și îți vorbesc, îți spun ce muzică își doresc să cânte. El e violonist și cântă pe o vioară celebră. Și ascultă ce-i spune vioara lui. Așa că m-am liniștit, nu mi-am pierdut de tot busola, au pățit-o și alții.

Dar eu acolo la Ciolcești nu am simțit dorința unui pian, vibrațiile cu care am fost vrăjit au venit altfel, cu putere dar blând, fără să mă sperie. Ca o rugăminte pe care nu o poți refuza. Ca o datorie pe care o aveam de plătit pentru toate pianele la care am cântat, pentru toată muzica minunată pe care am ascultat-o dar în special pentru faptul că la Ciolcești am primit în dar niște clipe minunate și o cale de urmat. O nouă viziune asupra muzicii și a studierii ei în fața pianului.

Mulțumesc Maestre!

 

 

 

 

 

Despre prima mea vizită la Ciolcești…

Ultimul vals