Ultimul Vals

Este întuneric, atât de întuneric și atâta liniște. Sunt închis în locul acesta rămas uitat între timp și spațiu de o veșnicie, sunt prizonier într-o închisoare fără gratii. Fără gardieni. Nu este o noapte obișnuită, aerată și odihnitoare, aici întunecimea este absolută, densă, palpabilă, grea, nu o pătrunde nimic. Ca o mlaștină din smoală lichidă, lipicioasă, în care nu poți decât să te afunzi din ce în ce mai tare.

Nu stiu cum am ajuns aici dar îmi amintesc  de ultima dată când ochii mei erau scăldați de lumina vie a soarelui. Ascultam Bach întins comod afară pe terasă și răsfoiam  partitura Quartetului în Fa minor de Beethoven. Am închis o clipă ochii și totul s-a terminat. M-am trezit aici, captiv întru eternitate în această beznă neagră.

Mi-e atât de dor de Madeleine și de momentele în care cântam la pian doar noi doi. Îmi lipsește muzica ei, muzica mea, orice fel de muzică. Aici nu se aude nici un sunet, e o liniște ca într-un cavou. Smoala îți astupă timpanele.  Simt că sunt acasă, sunt unde ar trebui să fiu, dar totul este altfel, nu pot să explic cum timpul parcă a încremenit în loc. Nu știu de ce nu pot să părăsesc acest loc, sunt atât de singur, nu știe nimeni că sunt aici, vorbesc dar nu pot fi auzit. Doar Aurora vine din când în cînd și stă ore în șir cu privirea pierdută în pozele mele atârnate pe perete. Apropo, de ce sunt pozele cu mine acolo? Nu-mi amintesc ca eu să le fi așezat pe perete. Cine este ea, de unde știu că o cheamă Aurora? Habar n-am, doar simt, nu pot vedea, nu pot auzi,  dar cumva știu toate acestea și nu mă miră.

Strig, Aurora, Auroraaaa, de ce pianul meu este acoperit, de ce ai pus o husă groasă peste el? Acoperi muzica Aurora, lasă pianul să răsune.

Nu mă aude deși urlu din toți rărunchii. Nu mă aud nici eu, sunt încătușat într-o cămașă de forță cu izolare fonică. Nu intră și nu iese nici un sunet, ce cruntă pedeapsă. Din când în când Aurora scoate husa și șterge pianul de praf. Este pianul meu și nu cântă nimeni la el, nici măcar eu nu pot.

Ultima dată când am cântat a fost la recitalul din Besançon, cu doar câteva zile înainte să cad în prăpastia asta. Nu mai aveam putere, eram atat de măcinat de boală încât în pauza dintre programe  o asistentă mi-a făcut injecții pentru a putea termina. Știam că este ultimul meu concert, aveam leucemie. Cu greu am ajuns fară ajutor până pe scenă.  Pentru a-mi lua la revedere de la public vroiam să închei recitalul cu valsul L’adieu de Chopin. L-am cântat, am reușit să ajung până la final, însă brațele mă dureau îngrozitor. Mușchii mi se atrofiaseră atăt de tare încât abia puteam să mai țin mâinile deasupra clapelor. Pentru prima dată am renunțat să respect partitura, am sărit peste un întreg pasaj, o repetiție, ultima piesă a fost un vals puțin mai scurt. Vroiam doar să ajung mai repede acasă lângă Madeleine.  Poate că nu a fost un lucru atât de evident, publicul a aplaudat îndelung.  A trebuit să onorez invitația și să cânt trei bisuri, toate Bach. Mi se părea că nu se mai sfârșește.

Aș vrea să mai interpretez odată acel vals, da capo al fine, știu că l-am trădat pe Chopin. Poate că de aceea sunt condamnat să stau aici lângă pianul meu fără a putea însă să-l ating și să termin ceea ce am început. Dacă ceva s-ar schimba și aș putea din nou să fac corzile să vibreze, prima piesă cântată ar fi cu siguranță valsul L’adieu, de data aceasta complet. Să pot spune adio acestui loc ciudat, să plec pe drumul meu care să mă ducă înapoi spre lumină și sunete.

Simt din nou prezența Aurorei, de data aceasta este în compania cuiva. Mă rog să observe că sunt aici, poate reușesc să evadez. Capacul pianului se deschide și foarte vag, doar o părere, aud o notă. Apoi încă una. Doamne, muzică din nou. Mă apropii dar nu se aude mai bine, de foarte departe pare că liniștea este spartă cu o nocturnă de Chopin.

Mă vezi că sunt aici? Hei!! Sunt aici, te ascult, apeși prea mult pe pedală și o cânți un pic prea timid, dar e magnific, cântă mai departe, te rog, cântă, nu te opri.

Tot nu mă aude nimeni, mă mulțumesc să ascult. Poate pianistul va cânta și valsul meu neterminat, dar nu, urmează o altă nocturnă.

Maestre, termină te rog cu nocturnele, adu un pic de lumină că m-am plictisit atâția ani în întunericul ăsta.

Pianul meu cântă din nou, îmi era atâta dor de el. Parcă aud primele note ale valsului, dar m-am înșelat, nu este în la bemol major, pianistul îmi cântă acum o serenadă de Schubert. Cum pot oare să-l aud, ce s-a schimbat? Îmi lipsea sunetul muzicii, tăcerea doare, te apasă, ce bine este acum.

Capacul se închide la loc și liniștea cea grea se așterne din nou.

Te rog, te rog cântă, scapă-mă din captivitate, pianistule, întoarce-te și cântă. Sunt sigur că dacă există o cale de scăpare din întuneric aceea este muzica, sunetul muzicii îți oferă repere, direcție. În cazul meu cheia de la ușa aceastei temnițe este valsul pe care nu am putut să-l duc până la capăt.

Pianistule, trebuie să vii din nou și să mi-l cânți, eu sunt aici, până atunci nu pot pleca nicăieri. Mă auzi pianistule? Eiberează-mă! Valsul meu, să vii cu el la mine.

***

Duminică în drum spre Topoloveni, am făcut dreapta de pe națională pentru a intra la casa memorială Dinu Lipatti. Ne-a întâmpinat Aurora, o doamnă cu un aer hippie, misterios, ciudat. Trebuie să mă întorc acolo, mă cheamă pianul Bechstein ascuns sub o husă decolorată sub trecerea vremii. Trebuie să mai vorbesc cu Aurora, mi-a spus atât de multe într-un timp atât de scurt încât nu am reținut nimic. Mi-a vorbit despre viața chinuită a maestrului Lipatti, Aurora îi spunea simplu: Dinu. Și despre viața ei la fel de chinuită. Trebuie să mă întorc pentru a afla și mai mult.

Aurora m-a lăsat să cânt la pianul maestrului, am interpretat câteva nocturne de Chopin. Când am ridicat capacul pianului mi-au venit în minte sunetele unei piese pe care nu o cântasem niciodata. Auzeam în gând un vals în la bemol major. Nu știu cum, nu știu de unde, notele vibrau cristalin și clar. Trebuie să mă întorc acolo. Am simțit ceva, mă învăluia o prezență caldă, primitoare. Muzica era puternică în acel loc.

Ajuns acasă am downloadat partitura valsului de L’adieu și m-am așezat la pian. Nu mi-au fost de folos partiturile, nu m-au ajutat aproape deloc. Am închis ochii și am lăsat  mâinile să apese clapele cum vor ele.  Cu ochii minții vedeam  portativele alunecând notă cu notă prin fața mea. Nu a trebuit s-o învăț, o știam deși nu o cântasem vreodată.

Când am ridicat capacul de la pianul lui Lipatti inima a început să-mi bată nebunește, la fel și acasă, când am cântat valsul pe vechiul meu pian. M-am simțit bine, ciudat dar bine, muzica a venit în ritm de vals fără ca eu să aduc o contribuție palpabilă.

Trebuie să mă întorc acolo pentru a cânta o singură melodie, da capo al fine, ultimul vals.

Update 13 septembrie 2017

Am fost și am cântat din nou la Ciolcesti.

Pianul maestrului Dinu Lipatti