Uite că mai alaltăieri, adică Sâmbătă pe la prânz, când afară te topeai la 40 de grade, leneveam cu un amic la o halbă de bere pe terasa unei cârciumi  din piața 16 Februarie. Acolo unde ne place nouă să ne bem berile, printre țăranii și negustorii care iau o pauză de la vânzare. Noi îi spunem „La Boschetari”, mese și scaune din plastic, miros de grătar, țoiuri mici și multe pline cu țuică.

Îi pusesem la căști prietenului Ion câteva acorduri din serenada Standchen de Schubert și eram atent la cei doi țigani bătrâni care își beau cafeaua chiar lângă noi. Se plângeau că nu au avut noroc de nici o vânzare. Negustori de obiecte vechi, bijuterii, alambice de țuică din cupru și (ceea ce mă interesa pe mine) cupe, sfeșnice, vase din alamă. Sunt frați, cel bătrân are 84 de ani, este slab ca un țâr și are mintea ascuțită ca un brici. Celălalt la fel ca primul dar ceva mai tânăr. Îi cunoșteam foarte bine, cumpărasem de la ei de atâtea ori.

Zic,

– Hai noroc. Bre, vreau să iau ceva pentru nevastă-mea și câteva obiecte din alamă, dar azi nu mă mai păcălești, îmi faci preț ca pentru un client vechi.

– Când ai plecat tu păcălit de la noi? Păi ce te-ar interesa, hai să-ți arătăm obiecte de valoare, uite colea ce medalii frumoase, ia paharul ăsta din cositor să vezi cât este de greu. E dă pă la 1800.

Marfa întinsă jos pe trotuar,  așezată pe niște ziare îngălbenite tipărite înainte  de revoluție. Nu am luat medalii, am luat un colier superb făurit la o casă de bijuterii din Paris și  două inele frumose pentru Danette. Toate trei sute de mii. Chilipir.

Pentru mine însă m-am târguit ca un profesionist, cerea moșul pe un sfeșnic din bronz fix un milion. Și pentru un castron din alamă tot așa, 100 de Ron, sume rotunde, prea mari.  Îi spun trist,

– Bre nene, mă iei de fraier? Nici nu am la mine două milioane.Hai siktir, mă șutesc, azi nu mai iau nimic.

Dau să plec, întorc capul și continui,

– Nu-ți zic cât ți-aș da pe ele că mă înjuri.

Nu a înjurat dar nici departe nu a fost. După negocieri tactice, târguială la sânge,  mi le-a dat pe ambele  cu 70 de lei. Au zburat repede în rucsac, alături de bijuteriile Danettei și de 6 știuleți de porumb pentru fiert. Le văzusem potențialul, materialul de valoare, greutatea consistentă. Puneam la cale un mariaj între cele două, o contopire din care să iasă o entitate nouă, proaspătă și strălucitoare. Să renască și să bucure încă ani buni de aici încolo.

Bat eu palma cu țiganul, dau banul și o iau spre halba cu bere. Probabil deja fiartă după jumătatea de oră de ceartă cu negustorul. Mă bate pe umăr,

– Hai mai dă un leu. Un singur leu, să nu zic că am vândut în pierdere. O cafea să-îmi iau și eu, să moară mama.

– Bre, lasă-mă cu chestii de-astea, dacă mata ai 84 de ani cât să aiba mama de zici să moară ? Am bătut palma, ți-am dat lovelele, ura și la gară, pa și pusi, a rividerci. Și iar dau să mă car, iar mă oprește.

– Dă leul, nu te zgârci că altfel nu-ți iese lucrarea, dă leul ca să-ți meargă bine.

Scot un leu din buzunar, i-l dau omului și îl întreb încruntat, dar cu veselia învingătorului în glas,

– Ia zi de data asta m-ai mai păcălit?

– Păi te-am păcălit cum să nu te păcălesc, zice țiganul. Când ai văzut tu român să păcălească un țigan, hai spune, când?

M-o fi fraierit, acum ce să spun… Dar mi le-a dat cu inimă bună. Cu obiectele de la el am intrat în atelier și lucrarea a mers strună. Așa cum speram, s-au potrivit de minune. Dintr-un sfeșnic și un castron, din niște vechituri,  s-a născut lampa Tropaeum. Nou nouță, îmi luminează tastatura chiar în timp ce scriu aceste rânduri.

Enjoy…

P.S. Trebuie să mă las de construit lămpi, am umplut casa și nu mai e loc de ele. Pe paharul de cositor cerea fratele cel bătrân tot un milion. L-am luat a doua zi, adică ieri,  cu 40 de lei. Acum bea fiul meu bere din el și vrea să traducă din germană poezia gravată în cositor. Din câte am înțeles cu germana mea de baltă este vorba de niște vin care se termină, de dragoste și muzică care nu se termină niciodată.

Ah, iubesc alama 🙂