O seară friguroasă și umedă de ianuarie.  Anul 1838 începuse cu o furtună teribilă, șuvoaie nesfârșite de apă curgeau pe treptele de la intrarea în mănăstirea din Valldemossa. Vântul arunca cu furie picături gigantice de ploaie în fereastra în spatele căreia licărea o lumină gălbuie. Din interior se auzea sunetul cristalin al unui pian. O singură notă repetată obsesiv de sute și sute de ori. O singură clapa neagră apăsată cu blândețe de degetele unui pianist cu ochii negri și triști. Privirea pierdută a bărbatului  era îndreptată  departe, către poarta care se deschidea la drumul spre Palma. Un licăr de speranță parcă se întrezări în ochii pianistului când o trăsură intră cu roțile pe jumătate înghițite de apă în curtea mănăstirii. O doamnă tunsă scurt, îmbrăcată cu pantaloni și cizme de piele bărbătești, sări hotărâtă în apă și cu pași grăbiți intră înăuntru mai iute decât uraganul de afară.

– Frederic! exclamă femeia, toarnă-mi un pahar mare de vin te rog. Îmi aprind un trabuc și vin lângă tine imediat. Oh… era să mor acolo afară, întoarcerea de la Palma a fost un coșmar.

– Eu eram sigur că ai murit Aurore. Știi, ieri am primit în sfârșit pianul trimis de  Pleyel tocmai din Paris. Ceva mai devreme, în timp ce cântam am avut un vis, se făcea că mă înecasem într-un lac. Murisem, eram ca o epavă în derivă pe apa tulbure și agitată. Pluteam cu ochii deschiși Aurore, eram complet dezbrăcat și pielea o aveam albă ca laptele. Picături grele de ploaie îmi cădeau cu o cadență regulată pe piept. Nu le auzeam,  însă le simțeam cu claritate dansul ritmic și înghețat. Credeam că ai murit Aurore, iubita mea.

– Parcă te rugasem să nu mai îmi spui Aurore. De ce nu poți și tu să îmi zici George, așa cum îmi spune toată lumea?

Și după ce trase un fum zdravăn din țigara de foi continuă,

– Mai devreme oare acordai pianul, aveai vreo problemă cu la bemolul acela pe care  îl repetai întruna?

– Nu mă mai pisălogi Aurore, te poți îmbrăca cu cei mai cazoni pantaloni, poți să fumezi trabucuri câte vrei, apropo dă-mi și mie să trag  un fum te rog! Dar eu nu pot să-ți spun George, George Sand este prea masculin, tu ești și vei rămâne Aurore a mea, punct.

Bărbatul zâmbi ușor, și cu mâna continuând să apese din când în când la bemolul, își termină fraza pe un ton ceva mai liniștit,

-Nu acordam pianul, eram tulburat de ploaia asta care nu se mai oprește. Ține de mai bine de o săptămână.  M-ai adus pe insula Majorca pentru a mă vindeca de tuberculoză, vremea rece și umedă din Paris nu-mi pria deloc. Dar și aici este tot rece, tot ploaie și tot boală. Ieri a murit un frate călugăr, astăzi pe furtuna asta l-au coborât pe alee, pe ultimul lui drum, către cimitirul din spatele bisericii. De fapt eu chiar credeam că ai murit, picăturile acelea hipnotice de ploaie pe care le simțeam căzând pe pieptul meu erau ca un marș funebru pe care natura îl cânta la moartea ta. Eu nu am făcut decât să o ascult și să aștern notele pe portative.

Aurore se apropie de Frederic și se așeză lângă acesta pe scaunul de piele din fața pianului. Sorbi o gură din vinul călugăresc, o licoare rară, veche și cu gustul inconfundabil al strugurilor culeși târziu, aroma însoritelor dealuri din Majorca.  Apoi îl dojeni cu blândețe pe pianist,

– Dar nu mai fii atât de trist, nu este sfârșitul lumii dragule. Ploaia se va opri, suntem în Spania, se va opri curând. Sunt aici, o să am grijă de tine, vin avem, mâncare bună și fructe proaspete avem, soare vom avea poate chiar mâine, hai ieși din depresia asta.  Ai primit pianul, acum te poți apuca de lucru, Pleyel ți-a plătit în avans două mii de franci pentru 24 de preludii. Câte ai terminat până acum Frederic?

– Cel pe care l-am compus astăzi ar fi al cincisprezecelea. A ieșit bine, va fi preludiul picăturii de ploaie, este cel din care ai auzit la bemolul repetitiv. Știi că eu nu imit sunetele naturii, mai degrabă natura a înțeles ceea ce cer de la ea și mi-a vorbit, mi-a șoptit tema principală a preludiului. Doar că nu mai termină de șoptit, acum urlă, tună și fulgeră, s-a enervat, poate pentru că nu i-a plăcut melodia. Era să te omoare.

– Cântă pentru mine Frederic, vreau să-l ascult, așa cum ți-au șoptit picăturile de ploaie, plouă cu note peste sufletul meu iubitule.

***