Sâmbătă, senin, soare. După cinci zile de post în care de mâncat am avut numai zarzavaturi și de băut numai ceai proaspăt de plante, astăzi a venit și prima zi de dezlegare la ulei și vin.  Cui îi pasă de ulei de fapt? Poate doar pensionarilor triști care și-au așteptat ani de zile cota de ulei odată de la alimentara, acum de la primarii locali. De vin era vorba, dezlegarea la vin. Serios acum, să fim un pic mai deschiși la minte, de ce doar la vin, poate doar că doar atât aveau la îndemână atunci când au dat ordonanțele de post.

Eu am înțeles ceva mai larg totuși, dezlegare la machială în general. Hai că acolo unde scrie de produse animale nu ai loc de întors, forbidden , accesul interzis total. Dar pe lângă vin se subînțelege și o bere, o țuică, un whisky, una alta.

Mai precis pe la ora 12:00, adică pe la prânz așa, am desfăcut o sticlă de coniac vechi de 18 primăveri, ani liniștiți dealtfel, petrecuți  tihnit, la întuneric într-un butoi de stejar al unei crame de pe lângă Focșani.  Primisem  cadou de la un prieten un trabuc dominican Grand Marnier, aveam o cafea arabică tare la ibric și un soare arzător afară pe terasă.  Și un pahar elegant încălzit la abur ce aștepta nerăbdător licoarea.

Așa că mi-am aruncat scârbit într-un colț hainele groase de iarnă, concertul nr.1 de Ceaikovski a început solemn să răsune în boxe și m-am întins relaxat pe sezlong alături de tava cu minunății să-mi ostoiesc setea de muzică, alcohol și  vitamina D3.

Frumos nu?  Idilic… poate o să spuneți că era prea devreme,  sau că alții sâmbăta la 12 muncesc,  sau că vi se pune greu pe suflet, fuck it, câteodată trebuie să lași lumea pe drumul ei greu iar tu să te sacrifici și s-o apuci pe drumul tău lin și relaxant.

Și când toate mergeau cum nu se poate mai bine, undeva la vreo 30-jde metri de mine  și cinci minute de începutul concertului, pornește un vecin o drujbă sănătoasă și începe să aranjeje tacticos la pomii din cartier. Măi frate și o accelera, ce-o mai accelera,  la ce benzină îi dădea în carburator, urla drujba de zici că veneau turcii după ea. Și drujba peste Chaikovski-ul meu, turcii alergau după coniac, arăboaicele după cafea, armate de ciobănești dominicani latrând feroce umblau în haită lihniți după trabucuri.  S-a ales praful de tot momentul și de toată starea mea de bine așa că puteți să stați liniștiți cu sufletele  ușoare ca fulgul, fericirea nu a durat mai mult decât o uvertură scurtă înainte ca pianul să intre în scenă. Am revenit rapid în mocirla de zi cu zi.

Zic, să intru în casă, n-are rost, magia s-a dus… Mai bine să mă folosesc de ceea ce mi s-a dat, să întorc evenimentele în așa fel încât să scot ceva din ele. Lăsând gândurile să zboare unde vor ele, am ajuns instant în  Piața Victoriei, lângă clădirea guvernului. Mi-am închipuit că sunt dirijorul unei orchestre de drujbași. Alături de simpaticul meu vecin  vreo 10000, sau poate 25000 că nu le-am numărat, sau chiar 300000 de drujbe pornite toate la unison într-un ritm macabru de lanț ascuțit, roți dințate și pistoane turate cu ură la maxim. Da asta am simțit, ura unui dirijor fără milă care la o mișcare de baghetă deschide poarta pentru a  intra drujbașii în interior.

Sigur, imaginația mi-a luat-o razna, dar era momentul meu, un pic transformat dar tot al meu. Am intrat în pielea celor de după poartă.  Teroarea generată de  zecile de mii de drujbe care așteptau cu nerăbdare să dea buzna peste ei, mirosul de moarte, certitudinea faptului că își trăiau ultimele minute.  Mi-am permis să simt tăișul lanțului și din postura de drujbă și din postura de gât, ambele au fost la fel de intense, ura și frica, victoria și înfrângerea trăite la maxim.

Eram un dirijor întunecat care trimitea instrumentiștii prin toate colțurile clădirii, în toate ungherele unde se ascunseseră șobolanii de guvern. Misiunea era clară, tăiați-le gâturile, nu scapă nimeni, asanare totală. În urmă să nu rămână decât sânge, moarte și aromă de benzină.

Au ras tot drujbarii mei buni, i-au ras cu drujba și mustața șefului cel mare, părea ceva mai tânăr fără ea.  Au tăiat la ei până când s-a terminat combustibilul din rezervoare. L-am văzut pe primul ministru jumătate la primul etaj, jumătate la al doilea, i se șifonase un pic costumul. Al justiției era ciopârțit undeva prin subsol, lângă un Passat bleumarin. O drujbă rămăsese blocată și fumega înfiptă bine între coastele boss-ului de la agricultură. Încercase să fugă, îl rezolvase vecinul între două tufe de ienuperi de lângă gardul din spate. Îi stătea bine dar mi-a părut rău de sculă… am observat că și vecinul era cam trist.

The Piața Victoriei Chainsaw Massacre în versiunea mea originală, live at Guvern Hall.

Într-un final amicul cu drujba a tăcut, s-a terminat și concertul de Chaikovski, acum se aude unul mult mai liniștit, cel în mi minor de Chopin. Din nou acasă în grădină, liniște, pace, mai iau o gură de coniac și adorm la soare cu un zâmbet satisfăcut pe față.

Mâine seară plec în piață la miting. Oare cât o fi o drujbă la magazinul de scule?

#rezist