Muzica preclasică presupune intrarea într-o stare aparte, nu cânți Bach cu o dispoziție romantică a la Debussy, nu stai la un pahar de absint cu gândul   la fluturași, inimioare și păsărele. Mai degrabă îți imaginezi o armată de teutoni ordonați, toți trași la indigo, mărșăluind obsesiv pe bătăi de tobe. Sau în cazul meu, preludiul a început să se apropie de realitate atunci când am văzut în loc de clape pistoane alezate ireproșabil, dansând la unison cu supapele și injectoarele lor. Ritm, chestii țăcănind, locomotive cu abur, fierari cu ciocan și nicovală. Deutschland über alles, Mercedes sau BMw, bijuterii inginerești duse la perfecțiune. Rigoare și exactitate.

Numărul 6 în re minor este un preludiu frumos. Forța liniilor melodice și înlănțuirile armonice aruncate ca la tenis de la stânga la dreapta și retur sunt deliciile acestei lucrări.  De fapt aș putea spune că Bach este preferatul meu. Alături de Chopin, sau de Liszt, e pe acolo, near the top.

Studiez eu câteva zile piesa până începe să sune binișor. Și când era aproape gata, arunc o privire pe You-Tube să văd și eu cum o cântă alții. O nenorocire! Fiecare după cum îl taie capul, care la clavecin, care la pian, fiecare cu partitura și versiunea lui. Partitura mea, originală de la editura Peters, era anapoda, alte triluri, alte note, parcă era scrisă de vecinul de vis a vis, nicidecum de Bach în persoană.

Am întrebat o bună prietenă, violistă la filarmonica din Qatar, deci mult mai aproape de muzică decât sunt eu, ce aș putea să fac în situația dată. Ce să aleg din zece partituri diferite la aceeași lucrare?

„ Cântă cu sufletul!” a fost răspusul ei. Lasă-ți inima să aleagă.

Așa că am trântit capacul peste clapele pianului, am șters praful de pe sintetizator și de pe placa de sunet, am pornit toată aparatura digitală și am cântat Bach după inima și sufletul meu.

Probabil că dacă ar auzi melodia Johann ar spune:  „Das ist doch alles Scheiße!” Adică pe românește „That’s all shit!”

Enjoy…