Că adun diverse piese găsite prin gunoaie am mai spus, că le dau o a doua sau poate chiar a treia viață am mai spus, nu este nimic deosebit, doar obiecte funcționale, un birou, o comodă, o măsuță, una alta. Ține de reciclare. Pianul meu a avut aceeași soartă, o ruină care  dintr-o mobilă moartă a ajuns acum să scoată sunete vii, sunete care m-au readus cumva pe linia de plutire. Rămân niște bucăți de lemn sau metal reci, pianul trăiește prin mâinile pianistului, o măsuță prin cafeaua și coniacul de pe ea.

Dar uite că se poate și mai mult, lucruri aruncate, părăsite, ciopârțite, triste și câteodată fără nici o valoare pot să trăiască cu adevărat din nou, să crească și să se dezvolte cu o energie cât se poate de vie și să mă răsplătească pentru efortul de a le mai da ultima șansă, la viață.

A fost nevoie de un adevărat joc al unor circumstanțe cât se poate de ciudate pentru ca un proiect să prindă viață, la propriu nu la figurat.  Mai întâi vara trecută Danette a tăiat o plantă yucca care crescuse prea înaltă. Din vârf a prins o yuccă nouă care acum are și ea mai mult de un metru, stă lângă boxă și se bucură de muzică. Rădăcina  am aruncat-o într-un colț de curte, arăta interesant și mi-a fost milă să o arunc, am zis că poate o ieși ceva din ea cândva. A stat ascunsă sub zăpadă astă iarnă, a stat până în vară când i-a venit rândul să intre în atelier.

Găsisem la gunoi o ramă de lemn veche, ruptă, o aruncase un vecin lângă containerul de hârtie. Deși nu am nici un pic de talent la pictură și ceea ce a ieșit cu greu se poate numi tablou, m-am apucat să combin rama cu rădăcina într-un cuplu cel puțin neobișnuit. Produsul finit, un soi de tablou 3D cu o îndoielnică valoare artistică, l-am agățat în dreapta biroului. Inițial am vrut să-l arunc, dar am lăsat un pic de la mine, poate, poate îmi va plăcea odată cu vremea.

Natură moartă în trei dimensiuni, depresia unei rădăcini odată uzină de sevă hrănitoare, devenită între timp doar un accesoriu la o ramă ruptă. Ansamblu inutil și idiotic de la care privitorul își ia rapid ochii și îi îndreaptă oripilați în altă parte.

Și dacă rădăcina nu a fost de acord cu moartea, sau cu fierăstrăul nemilos care a tăiat din ea, sau cu șuruburile intrate adânc în fibre, ori cu atmosfera sinistră  din lucrarea în care era obiect central? Poate nu i-a plăcut de ramă, sau s-a simțit jenată de culorile psihedelice cu care am machiat-o probabil neinspirat. Sau poate că doar a vrut să arate că dacă artistul nu a reușit să însuflețească o natura moartă atunci cineva ar trebui s-o facă.

Și a reușit, într-o seară am rămas mască, am zis că am băut prea mult și nu mai văd bine, dar vedeam perfect, din rădăcina mea așezată exact cu susu-n jos răsărise o viață nouă, o yuccă delicată și verde, o mică minune. Sufletul de care tabloul avea atâta nevoie.

Mi-a înviat tabloul, pe bune!

Micuța yuccă va trăi, trebuie cumva s-o eliberez de acolo și să o așez așa cum merită, în pământ  proaspăt și bun, o să-mi ucid lucrarea dar ea o să trăiască!

Auguri…