galaxy_universe-normal

 

Cuprins de febra reciclării și a iubirii de planetă, neam și patrie, m-am apucat să reciclez gunoiul menajer. De fapt nu eu am întreprins acest înălțator demers, ci soția mea Danette, zice… „ Pai dacă tot ne-au adus pubele pentru materiale reciclabile la colțul străzii, hai să ne facem și noi datoria”.

Și chiar ne-am făcut-o, fraților, pe onoarea mea că nu am mai scos pubela de gunoi în stradă de mai mult de o lună, materialele biodegradabile gen coji de cartofi sau portocală, de pepene, frunze bătrâne și schimonosite de salată ori spanac, mă rog… toate tristețile care-ți rămân prin bucătărie le aruncăm într-o groapă din fundul curții, acolo fermentează peste iarnă și se transformă în compost. Cu compostul rezultat Danette aduce viață în grădina noastră, roșii, struguri, castraveți, mere mari și bune, piersici dulci sau anghinare amară, trandafiri și liliac, toate nasc și renasc din gunoiul de anul trecut, „ashes to ashes dust to dust”…

Hai că am devenit poetic și poezia nu dă bine inserată într-un subiect atât de plictisitor ca gunoiul, sa revenim așadar la obiect, restul rebuturilor cum ar fi hârtia, metalul, sticla și plasticul, le punem pe căprării în niște containere de plastic, etichetate în mod corespunzător. La câteva zile containerele zboară direct în portbagaj, se plimbă câteva zeci de metri, apoi aterizează fiecare direct în pubela lui proprie și personală, galben la gelben, verde la verde… nu vă mai rețin, ați prins ideea.

Rămânând în sfera gunoiului, dacă lărgim un pic unghiul un pic cam îngust prin care privim lucrurile, putem să avem și să dezvoltăm împreună noi și noi idei. Să luăm spre exemplu teoria Big Bang-ului cosmic, o explozie de proporții și dimensiuni epice a unui punct atât de minuscul, ei bine… această teorie ne reduce pe noi, oamenii, la umilul grad de gunoaie, literalmente gunoaie. Să urmăm linia evoluției universului, conform fizicii clasice „nihil fit ex nihilo” în traducere liberă „nothing comes from nothing”, atunci concludem că noul univers, adică al nostru, s-a format din gunoaiele vechiului univers. Ok, din praful cosmic s-au format planetele, galaxiile, apa, hidrogenul, bacteriile, virușii, peștii dinozaurii și mult, mult mai recent noi oamenii. Cum s-ar zice, s-a ales praful și pulberea. Nu dezbatem problema în amănunțime, le-am urmărit obsesiv cu toții pe Teleenciclopedia cei mai ofiliți, sau pe Discovery puștanii, dar ar fi bine ca din această recapitulare a reciclării supreme să reținem că noi, oamenii, tot din praful acela venim și am fiert în aceeași supă primordială laolaltă cu tot ceea ce ne înconjoară.

Mai trist este să ne amintim că spre același final ne ducem cu toții, din țărână am venit în țărână ne întoarcem. Nu putem spera decât că o să contribuim fiecare cu câteva grame de praf la noua ciulama cosmică, o reîncarnare transcedentală a vieții din moarte. Și dacă ne-a cuprins depresia la gândul că după existența noastră ca ființă materială, tot ceea ce va rămâne va încăpea într-un PET de doi litri putem să deviem puțin de la perspectiva sumbră și să privim totul din cealaltă parte a baricadei, să nu vedem un colaps diavolesc ci o explozie de lumină și viață, nu o moarte inutilă ci o renaștere, un nou început.

Aminteam de fizica tradițională, nu mi-a plăcut niciodată, dar sunt cumva mulțumit să știu că vin pe lume din praf și praf o să mă fac, dacă aruncăm o privire în curtea filosofiei și fizicii moderne, putem avea o revelație negativă, se susține mai nou nu numai că din nimic cu un pic de efort se poate scoate materie, ba chiar că în mod cert și natural ne ducem traiul amărât într-o contopire perpetuă și inevitabilă a unor universuri paralele de ordinul milioanelor. Nu era destul că de fapt nici măcar nu ne tragem direct din maimuțe ci la origine din praf reciclat, acum vin infame hoarde de filosofi și fizicieni moderni care ne zic că de fapt ne tragem din nimic și nu suntem nici măcar unici, mai există cîte o canalie ca noi în fiecare dintre milioanele de universuri mai mult sau mai puțin paralele.

Să nu aruncați cu pietre în mine stimabililor, sunt credincios, cred în Dumnezeu, când îmi aduc aminte ajung și la biserică, poate nu destul de des. Cred și în reciclare, pe cea materială o aminteam ceva mai devreme, cu reciclarea spirituală ne lovim de o dubitabilitate serioasă, din moment ce nu am auzit pe nimeni povestind cu certitudine ceea ce se întâmplă  după… sau cel puțin să ne spună dacă este un procedeu util si viabil. Da, putem crede și spera în reîncarnare, de fapt o facem de mii de ani, probabil înainte de primii zei din piatră și cu siguranță mult anterior apariției religiilor moderne. Constituie un serios punct de sprijin în justificarea mult prea scurtei și modestei noastre existențe aici pe Pamânt, fără această credință ne-am prăbuși într-un neant interior, debusolați fără de țel, fără direcție, am intra cu toții într-o gaură neagră infinit de adâncă.

Dilema vine din raportul de forțe, e chestiune de echilibru, întotdeauna observăm o încleștare în lupta dintre bine și rău, materie și antimaterie, apă și foc, sau lumină și întuneric, e un perpetuum mobile cu care ne-am obișnuit. Tangibil sau divin asta nu mai știu, percep totuși o abundență de balanțe, totul se cântărește, totul este un raport clasic de fizică elementară, masa/volum, universul are o masă, soarele are și el masa lui, ceașca din care beau eu ceai arăbesc chiar acum are și ea o greutate extrem de bine determinată, sau raportul meu personal, masa în kilograme, mă bântuie cu persistență în fiecare dimineață când mă sui pe cântar.

Se cântăresc cu obstinație și faptele, sufletele noastre au greutatea lor, foarte des sunt prea grele, până și o palmă poate să fie ușoară ca o mângâiere, sau atât de grea încât după ce o încasezi îți împrăștie dinții de porțelan pe jos. Mai greu este dăm un echilibru balanței cînd vine vorba de propria persoană, ce putem echilibra în cele două talere ale mașinăriei infernale pe care zeița Iustiția ne-o arată pe holurile oricărui tribunal?

Să ne închipuim doi ochi vigilenți, unul mic și ager ca al unui ofițer SRI, dar mult mai mic, un ochi al nostru interior clipind într-un univers interior, un grefier neobosit care umple registrele cu toate micile ticăloșii pe care le târâm după noi de cănd ne naștem și până ce dăm ortul popii, răutăți, traume, nervi, jigniri, poate chiar crime, meschinării ușurele și ieftine dar din păcate multe și care în raportul de masă amintit mai devreme atârnă covârșitor de greu. Celălalt, un ochi deosebit de mare, infinit, în imaginația noastră ne privește mereu de undeva de sus, de foarte departe, nu-i scapă nici cel mai mic detaliu, ne poate privi planeta în ansamblu ca pe un tot, de acolo se vede mult mai bine un genocid, o inchiziție, ici colo câte un jihad, o foamete, din când în când o bombă atomică…

Cu ce putem veni în susținerea echilibrului, ce să punem în balanță ca să evităm prăbușirea, putem spera la o reciclare avantajoasă în lipsa unui raport de forțe echitabil, putem aduce telefoanele mobile, postările pline de ”love and understanding” de pe Facebook, punem acolo și Audi-ul parcat în fața bordeiului, îl punem lângă Papă pe preafericitul Daniel și tot e dificil de contrabalansat. De fapt ar mai fi multe de adăugat, poate și mai pozitive, dar obiectele acestui articol sunt gunoiul și reciclarea.

Eu doar mă minunez de disproporția grotească găsită în alt raport, cel dintre propriul ego și mărimea atomică a omului în relația cu mediul înconjurător. Ce facem pe lumea asta atât de special încât să merităm un tratament preferențial din partea divinității, chiar să credem pe nevé că universul se învârte netulburat în jurul nostru, suntem groaznic de mici, extrem de mulți și foarte răi, venim din insignifiante particule de materie, putem spera ca ceea ce lăsăm în urma trecerii noastre prin lume să ne dea dreptul la o nouă călătorie, fie ea în altă dimensiune superioară sau inferioară? Că vreo entitate blândă și luminoasă va fi pozitiv impresionată de mărețele noastre realizări și în cadrul unei apoteotice întâlniri tête-à-tête ne va da o nouă șansă, un nou drum spre purgatoriu ori spre Nirvana? Sperăm…

Măcar avem certitudinea că într-un fel sau altul ajungem și noi la momentul reciclării, e un univers bazat pe reciclare, nimic nu se pierde, totul se transformă, știți și voi că gunoiul unora poate fi comoara altora, avem exemple celebre, s-au reciclat idei, piese de teatru, muzică, doctorate, contrasemnate cu nonșalanță au beneficiat de o nouă viață. Se repun în circulație organe bune, sănătoase, viață din moarte, e superb, alții își găsesc odihna la umbra unui măr sau stejar crescut cu material organic provenit din propriul trup, sevă din sevă, îmi place ideea. Și soarele nostru va avea un final glorios, din moartea lui se va naște un alt soare care va lumina altă planetă, poate va fi lumina altor oameni.

Până atunci mai am doar câteva dileme, primo: în bucătărie sunt trei cutii în care niciodată habar nu am ce categorie de deșeuri să arunc, secundo: dacă atunci când duc gunoiul la recilat să-mi pun sau să nu-mi pun ca tot țăranul covoraș în portbagaj și tertio: dacă eu însumi sunt un deșeu sau nu.

Auguri