L-am gasit într-un camin cultural trist și părăsit din Berevoești- Argeș.

Deși este greu de crezut că te poți amoreza de o bucată de lemn umplută cu fier vechi, cam asta a fost, dragoste la prima vedere. Am știut ca va fi pianul meu de la început.

Arăta ca după război, plin de răni adânci, cocoțat pe niște roți împrumutate de la un cărucior de supermarket, cu piesele de alama coclite și pline de zgârieturi, cu piciorul din spate frânt și tăiat mai scurt, gârbovit, strâmb și obosit.

Am zis… hai să văd ce știe, apasând clapele a început sa urle din toate puterile, cât îl țineau corzile lui răgușite,

„ Ia-mă de aici, mi-e cald, sunt 40 de grade, astă iarnă erau minus 20 și eu tot aici eram, mă plictisesc, mi-au ruginit pedalele, am reumatism la ciocănele de atâția ani de pauză, vreau să cânt din nou, vreau să strălucesc încă odată, Salvează-mă!”

Și l-am luat, în urma unei negocieri dure cu băieții care l-au adus din Austria. După câteva ore stătea liniștit în living și vibra de nerăbdare să cânte din nou. Nici eu nu mai pusesem mâna pe un pian de mai mult de 25 de ani, dar a fost bine, cam dezacordat, cu scârțâit de pedale, cu pocnituri de ciocănele, a fost bine…

Nici nu știa ce îl așteaptă, trei săptămâni de teroare, de viol, ciocane, șmirghel, clești, menghine, patenți și restul gamei sculelor de tortura, Stingl, drumul tău va fi unul singur, ÎN GARAJ!

Ziua 2